Solemnităţile organizate în Catedrala patriarhală cu ocazia acestui eveniment cuprind:

– 09.00 – 11.30 slujba Sfintei Liturghii;

– 11.30 – 12.00 slujba Parastasului;

– 12.15 – lansarea volumului comemorativ intitulat: „Patriarhul TEOCTIST. In memoriam, 2007-2014”;

– Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel;

Sunt aşteptaţi să participe ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, oficialităţi care l-au cunoscut, stareţi şi stareţe din Arhiepiscopiile Bucureştilor, Iaşilor, Craiovei şi Aradului, eparhii unde a păstorit aproape şase decenii ierarhul Teoctist Arăpaşu, membrii Permanenţelor Consiliului Naţional Bisericesc şi Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, reprezentanţi ai familiei Patriarhului Teoctist, preoţi şi credincioşi din Bucureşti.

Aceasta este o scrisoare care circula pe net de ceva timp de la Parintele Iustin.

Popor român,

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum,să îţi aminteşti cine ai fost,cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi!Eşti singurul popor european  care trăieşte încă acolo unde s-a născut. Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor.  O fi mult, o fi puţin, nu ştiu dar ştiu că eşti  unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte. De ce o laşi să facă asta,  când tu eşti singurul popor născut , crescut şi educat în graniţele sale ?Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria , şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.

Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se  semnează pe acest pământ. Scrierea sumeriană a apărut 1000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul. Cât timp o să te laşi neglijat ?Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi,  nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat ?Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului.

Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena Ĺźi Ă®ntreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creĹźtinismului, eĹźti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile ?Din tine au apărut: Eminescu, Enescu,  BrâncuĹźi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulĹŁi Ĺźi-au pus minĹŁile sclipitoare Ă®n slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se Ă®ntâmple asta? Astăzi, popor român  pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta ? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma ? –

Astăzi, ca Ĺźi pe vremea fanarioĹŁilor, domnitorul Ĺźi divăniĹŁii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele Ĺźi dorinĹŁele tale tot ce doresc este să stea cât mai mult Ă®n funcĹŁie Ĺźi să câştige cât mai mult.                                                                                  Tu taci;  –

Astăzi , ca Ĺźi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaĹźi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ sunt exploatate de alĹŁii cu braĹŁele tale Ĺźi se duc pentru a umple visteriile străinilor de neam.                                                                                                Tu taci; –

Astăzi, ca Ĺźi pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor sunt călcate Ă®n picioare, iar cei puĹŁini fac legea pentru cei mulĹŁi.                                                                                  Tu taci; –

Astăzi, ca Ĺźi Ă®n vremuri de restriĹźte, românii pleacă din ĹŁară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenĹŁa pentru că ĹŁara lor nu are nevoie de ei. Câţi dintre ei sunt viitorii BrâncuĹźi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ? Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaĹźi proĹźti, lipsiĹŁi de educaĹŁie, lipsiĹŁi de caracter, lipsiĹŁi de voinţă, lipsiĹŁi de coloană vertebrală, ca să Ă®i poată Ă®ndoi Ĺźi face figurine de plastilină din ei.                                                                                               Tu taci; –

Astăzi, ca Ĺźi pe vremea bolĹźevismului, la mare preĹŁ sunt trădătorii, linguĹźitorii, vânzătorii de neam Ĺźi conĹźtiinţă, traseiĹźtii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni Ĺźi a îşi păstra privilegiile.                                                                                  Tu taci; –

Astăzi, parlamentul Ĺźi guvernul  ţării, divăniĹŁii de azi, arendează pământurile  şi Ă®ntreprinderile  „nerentabile ” la indicaĹŁiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaĹźi străini, spunând că asta se numeĹźte privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peĹźcheĹźul iar ĹŁara rămâne pe butuci.                                                                                  Tu taci; –

Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse pentru ca fii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele:

1. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului, sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită.                                                 Tu taci;

2. Elemente din tezaurul ţării sunt trimise ” la expoziĹŁie” Ă®n afara ţării Ĺźi uită să se mai Ă®ntoarcă, iar cei ce le-au scos nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele.                                                            Tu taci;

3. Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor străină de interesele naĹŁionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea Ĺźi dovezile de unitate naĹŁională.    Tu taci ; –

SlujbaĹźii ţării, căftăniĹŁii vând la preĹŁ de piatră seacă Ĺźi fier vechi bunurile realizate de tine, sub oblăduirea Ĺźefilor lor, Ă®mpart banii, apoi sunt „judecaĹŁi” de ochii lumii Ĺźi primesc pedepse cu suspendare, adică „mulĹŁumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”. Tu taci ; –

Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată,pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea politici sale dezastruoase,  de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui.                                                                                           Tu taci;-

Dispar din instituĹŁii ale statului arhive cu invenĹŁii Ĺźi inovaĹŁii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puĹźi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze  spun că nu e nimic deosebit. –  Tu taci; –

Ţi se fură voturile iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinĹźi cu vot dublu, nu dă nici un răspuns deĹźi există dovezi că ai fost furat Ĺźi voinĹŁa ta răsturnată. –  Tu taci; –

ĂŽn divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc alĹŁii se fac că lucrează, iar alĹŁii mânuiesc legile după bunul plac, Ă®n văzul tuturor Ĺźi nu li se Ă®ntâmplă nimic. –                                                                                         Tu taci; –

–          Sistemul educaĹŁional se reduce la bani, bani la Ă®nscriere, bani la examene, bani la absenĹŁe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai Ĺźtiu nici cum Ă®i cheamă dacă nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS. – Tu taci; –

Dacă te Ă®mbolnăveĹźti , nu ai unde să te duci, s-au Ă®nchis spitalele , s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă eĹźti operat cu faĹźele Ĺźi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis Ĺźi neĂ®nchis. Intri Ă®n spital pentru o unghie lovită Ĺźi ieĹźi cu 10 boli pe care nu le aveai  la intrare. – Tu taci; –

Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român , chiar de Ziua NaĹŁională a României. Nu se Ă®ntâmplă nimic. Ceva mai târziu, HocheiĹźtii NaĹŁionalei României, (de naĹŁionalitate maghiară) la un meci cu selecĹŁionata Ungariei tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei Ĺźi pe cel al ŢINUTULUI SECUIESC, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială. –                                                                   ToĹŁi tac. –

GuvernanĹŁii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna Ă®n buzunar Ĺźi îţi iau banii  pentru că eĹźti prea bogat Ă®n viziunea lor sau nu meriĹŁi ce ai câştigat , iar ĹŁara nu are bani. Se Ă®mprumută lăsându-te dator pe sute de ani fără să le pese ce vor face Ĺźi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma. –  Tu taci; –

DuĹźmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul Ĺźi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării,  care le aplică legile Ă®ntr-un Codex Alimentarius care te duce la pieire. –                                                                                Tu taci; –                    –          Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează Ă®mpotriva judecăţii pentru hoĹŁiile Ĺźi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, Ĺźi fură acoperindu-se unul pe altul. –                                                                               Tu taci; –                    –

PreĹźedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a ConstituĹŁiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul dar să mai te consulte pe tine . – Tu taci; –                    –

Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ĹŁara lui are de recuperat  o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul pentru că nu vor să Ă®i supere pe cei ce Ă®i ĹŁin pe jilĹŁuri fără să le pese de interesul naĹŁiunii trădând jurământul făcut la investire. – Tu taci; –

Asta se Ă®ntâmplă astăzi, popor român, Ĺźi – Tu taci; –

Dacă ar fi ca tot ceea ce se Ă®ntâmplă să se răsfrângă numai asupra ta,românul de azi, nu ĹŁi-aĹź scrie un cuvânt. Te-aĹź lăsa să lâncezeĹźti, să dormi până se aĹźterne praful peste tine Ĺźi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o Ă®ntâmplare neplăcută. Dar tu popor român de azi, eĹźti legat de cel de ieri Ĺźi de cel de mâine Ĺźi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar Ĺźi viitorul acestui neam. –

Cât o să mai taci ? –

Trezeşte-te popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură de condei tot ce ti-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai  celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii.

Când lumina şi bunătatea umană coboară peste trăirile noastre, fiecare clipă pare unsă cu mir din candela dragostei, a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Într-o astfel de clipă l-am întâlnit pe actorul Florin Zamfirescu şi am depănat amintiri legate de copilăria şi adolescenţa trăite alături de vărul său primar, părintele Ghelasie de la Frăsinei. De la birouaşul improvizat din câteva uluci în podul casei şi până la o nucă sau un cartof cu care se hrănea părintele, am descoperit o nebănuită lume a tainei, aşa cum avva avea să mărturisească adesea. Chiar dacă vi se pare ciudat ca într-un dialog cu un mare actor să nu vorbeşti despre teatru, am preferat să vă găsesc un alt mod de viaţă şi un traiect al relaţiei pe care Florin Zamfirescu le-a avut de-a lungul anilor cu Dumnezeu.

Având în vedere faptul că proveniţi dintr-o familie de preoţi şi una de învăţători, ar fi interesant să aflăm câte ceva din genealogia familiei.

Familia mea din partea mamei este profund religioasă, fiind din tată-n fiu familie de preoţi. Mama a avut un frate preot, care a fost tatăl părintelui Ghelasie de la Frăsinei. Eu îmi cunosc bine genealogia din partea mamei, pentru că pe peretele altarului bisericii din satul Şerbăneşti, de sub muntele Cozia, era scris numele preotului şi al preotesei, şi-n cimitir la fel, pe o cruce mare din piatră sunt bătute pe rând numele celor dispăruţi. Nu ştiu cum au ajuns acolo, sub muntele Cozia, dar au fost două familii cu nume greceşti: Mirodot şi Porfire. Astăzi, jumătate din sat se numeşte Porfire. Tatăl meu era din Călimăneşti. Tot acolo, şi bunicul meu dinspre tată a fost primar, dar ei în neam au fost învăţători şi profesori. Pot spune însă că eu am crescut în biserică.

Trăind într-o familie profund religioasă, ne puteţi spune cum a fost întâlnirea cu lumea Bisericii şi care a fost drumul de la religie la actorie?

De mic copil am ţinut toată rânduiala posturilor, eram dus la spovedit, la împărtăşit. Doamne, nu pot să uit că în primii ani când mă duceau la spovedit, pe la şase-şapte ani, pentru mine era un mare chin pentru că trebuia să-mi spun păcatele sub patrafirul unchiului meu şi nu prea avem ce să spun! Şi-atunci (fac această mărturisire la vârsta de 62 de ani), îmi născoceam păcate. Odată, ţin minte că am zis: „Am bătut-o pe maica mare” (adică mama lui! – n.r.), la care el a sărit ca ars: „Vai de mine, cum ai făcut aşa ceva?!”, şi mi-a dat să fac o sută de metanii. Bineînţeles că nu era adevărat! Mai târziu mi-am dat seama că nu trebuie dus copilul la spovedit prea devreme, mai întâi trebuie să înveţe să conştientizeze păcatul. Eu eram foarte speriat de diavol, de multe lucruri pe care nu le înţelegeam la vremea aceea. Mie, de exemplu, când eram mic mi se spunea „ucigă-l toaca”, bunicul, de câte ori nu mă vedea prin preajmă, întreba: „Unde e, mă, ucigă-l toaca ăla?”, şi asta pentru că eram neastâmpărat. Eram chiar o problemă pentru familie, „nestraşnic” cum îmi spuneau ei. În timp, am ales actoria, spre nemulţumirea unchiului meu, care nu îşi explica faptul că dintr-o familie cu atâtea generaţii de preoţi, eu n-am ales preoţia, ci actoria. Şi-atunci m-am iţit aşa în faţa lui şi i-am zis: „Părinte, păi, este unul şi-acelaşi lucru, pentru că şi ca preot, şi ca actor trebuie să crezi când spui ceva şi să vorbeşti lumii şi s-o convingi”. El n-a vorbit cu mine un an, ripostându-mi intrigat: „Păi, tu confunzi credinţa mea în Dumnezeu cu credinţa într-un om?”, şi s-a simţit jignit, ţin minte că n-a vorbit cu mine multă vreme. Bineînţeles că în timp i-a trecut. Aşa am ajuns la meseria asta, pe care o fac aşa cum ştiţi.

Cum a rămas în timp relaţia cu Dumnezeu?

Trebuie să vă spun că datorită forţărilor la care am fost supus de mic, fiind dus forţat la biserică, la un moment dat aveam impresia că posturile parcă nu se mai terminau. Copil fiind, nu aveam o aplecare foarte puternică spre biserică. În timp, am citit Biblia, am învăţat dogmă, pentru că eram obligat să ştiu, dar pe Dumnezeu L-am descoperit ceva mai târziu. Nu sunt un practicant, nu sunt habotnic şi parcă, pe măsură ce trece timpul, Îi simt prezenţa altfel. Cu Biserica nu te poţi juca şi nu-ţi permiţi să faci nişte afirmaţii care se-ntorc foarte tare împotriva ta. Haideţi să păstrăm proporţiile credinţei, pentru că întotdeauna acolo unde un om îngenunchează şi se roagă e templu!

Puţină lume ştie că părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei vă este văr primar. Vă mai amintiţi împrejurări inedite, pe care le-aţi trăit împreună în copilărie sau chiar mai târziu?

Cum să nu, doar am crescut în aceeaşi curte! Numele de mirean al părintelui Ghelasie a fost Teodor, iar noi îi spuneam Doru. El era cu cinci ani mai mare ca mine şi a făcut liceul la Vâlcea, iar eu la Călimăneşti. Pe când începusem şi eu să deschid ochii la lume, el deja învăţa limba germană. Îşi făcuse într-un pod un fel de birouaş din tot felul de uluci şi acolo avea destul de multe cărţi, unele chiar din biblioteca tatălui său. Şi ori de câte ori avea vreo revelaţie, mă chema şi mi se destăinuia. Cu fratele lui, Ştefan, nu dialoga, doar cu mine. Parcă-l aud: „Ninule (aşa mi se spunea mie acasă), vino să-ţi povestesc ceva!” Datorită lui am deschis primele cărţi de filosofie. Vara, când mă trimiteau ai mei cu vacile, citeam filosofie, metafizică, citeam şi meditam. Cred că dacă n-aş fi făcut actorie, cu siguranţă aş fi studiat filosofia. Şi asta, vă repet, graţie vărului meu. Dar pe lângă filosofie, Doru era extrem de preocupat de existenţa umană, de medicină. El în lume a fost laborant medical. La Abrud, înainte de a se călugări, a practicat medicina, apoi şi călugărilor le făcea anumite analize, prin metode empirice, e-adevărat, dar le spunea cam ce afecţiuni ar putea avea.

Se ştie că părintele Ghelasie a dus o viaţă cu desăvârşire ascetică. Cum l-aţi regăsit după atâţia ani de isihasm?

Pentru întâia oară am fost la Mănăstirea Frăsinei pe când era acolo părintele Ghelasie, fostul Doru. Aşa cum Dragoş Pâslaru avea să devină monahul Valerian. Acesta l-a cunoscut pe Ghelasie prin mine, ulterior devenindu-i chiar ucenic. N-am fost la Frăsinei decât de vreo trei ori, o dată când avva Ghelasie avea vreo 12 ani de călugărie şi am mai fost la doi-trei ani după aceea. Părintele Ghelasie era un trăitor în adevăratul sens al cuvântului, discuţiile cu el erau o încântare, te încărcau cu o energie deosebită. De fiecare dată când plecam de acolo, aveam senzaţia că plutesc. La despărţire, când ne îmbrăţişam şi îi atingeam mâinile acelea extrem de reci, mă trecea un fior de nedescris în cuvinte. Să ştiţi că Ghelasie studia foarte mult, teologie, filosofie hindusă, el nu era habotnic, dar avea o deschidere aparte. Avea postùri ciudate, postura diamant de exemplu. În ultimii 25 de ani din viaţă, părintele Ghelasie n-a dormit, poziţia lui de veghe era poziţia lui Iisus Hristos diamant, pe genunchi, cu călcâiele deschise şi cu coloana dreaptă şi mâinile-ncrucişate. Aşa stătea în cele 2-3 ore de odihnă. Medicina isihastă mai întâi o practica el însuşi şi abia apoi împărtăşea altora trăirile sale. Ţin minte că a venit odată la mine la Bucureşti şi a stat vreo săptămână. De-acum mă gândeam ce să-i dau să mănânce, pentru că noi mâncam ce mănâncă toată lumea, mă gândeam că îi fac poftă, că îi fac rău. Nici vorbă! Parcă-l văd, zice: „Dă-mi o nucă”, altă dată: „Dă-mi un cartof”, astfel încât în trei zile a mâncat trei nuci, un morcov, un măr şi doi cartofi, ceva de genul ăsta… şi toate, cum vă spuneam, în stare crudă. Nu mânca decât ce dă pământul şi niciodată gătit.

Într-una din întâlnirile pe care le-aţi avut cu Constantin Noica la Păltiniş, acesta îşi argumenta retragerea din lume, într-un mod personal. Mă întreb însă dacă vreodată v-aţi gândit la călugărie?

Niciodată. Îmi amintesc acea discuţie pe care am avut-o cu filosoful Constantin Noica, în căsuţa în care acesta se retrăsese la Păltiniş. La întrebarea mea, de ce stă singur acolo, acesta mi-a răspuns: „Iubesc prea mult oamenii pentru a putea rămâne între ei. Pentru că dacă rămân între ei, ajung să-i urăsc!” Eu am convingerea că suprema rezistenţă şi tărie este să rămâi în lume şi să lupţi cât poţi, nu să te retragi ca Zarathustra. E-adevărat că există şi riscul de a te perverti, dar trebuie să lupţi. Una e să rămâi în lume, cu păcatele pe care le faci ca un om oarecare, şi alta e să juri că vei avea o viaţă ascetică, iar ulterior să constaţi că nu poţi face asta; acolo riscul e mult mai mare. Dumnezeu cu mila!

Ce părere aveţi despre actorii care au ales viaţa monahală?

Sunt oameni disperaţi, oameni care n-au mai putut să facă faţă dificultăţilor civile. Eu ştiu că în viaţa monahală se ajunge pe două căi: pentru unii este chemare, iar pentru alţii este refugiu. E dreptul fiecăruia să aleagă. La ultima întrevedere pe care am avut-o cu părintele Ghelasie, acesta mi-a spus: „Ninule, este un actor, Dragoş, care a venit la noi şi a stat un an de zile. Eu am căutat să-l conving că înainte de toate e bine să-şi vadă de copilul minor, să se întoarcă în lume şi să-şi vadă de obligaţiile pe care le are faţă de familie. Şi m-a ascultat. Dar după doi ani, a revenit şi mi-a spus că nu mai este căsătorit, iar băiatul este major, pe picioarele lui. A venit şi, de data aceasta, l-am primit. A rămas la noi.”

Spuneaţi odată că artistul neiubit este un om chinuit. Cum vedeţi ceastă dragoste faţă de aproapele, în contextul vremurilor pe care le trăim?

Cred că artiştii rămân pentru veşnicie copii: plâng mai uşor, se supără mai uşor, asemenea unui copil căruia i s-a luat jucăria, visează mai mult. Dar eu nu văd nimic rău în toate astea, pentru că un copil are o puritate aparte, aşa şi artiştii, trebuie ajutaţi, trebuie iubiţi. Artistul neiubit este un om chinuit. De multe ori mă gândesc ce suferinţă uriaşă trebuie să fi avut Van Gogh, geniul acela uriaş, care în viaţa lui nu a vândut decât un tablou. Ce putem spune vizavi de asta, decât că omenirea are în evoluţia ei faze de tâmpenie! Dacă ne uităm la 98% din operele de artă de pe glob, sunt ale unor artişti care, înainte de toate, au fost ostracizaţi sau ucişi. În concluzie, omenirea e cretină în drumul ei, dar n-ai ce să faci, pentru că una e să fii prost şi alta e să fii rău. Omul la origine nu e rău, iar răutatea este o dovadă de prostie.

Între bucurii şi tristeţi, între suişuri şi coborâşuri, între răsăritul şi apusul de soare, ce vă relaxează cel mai mult?
Să stau în natură! Am acasă o grădinuţă în care lucrez cu mare drag. Îmi place la nebunie să meditez în pădure şi-mi place să îmbrăţişez copacii. Mergeţi şi luaţi în braţe un fag uriaş, puneţi obrazul pe el şi staţi aşa minute în şir şi-o să vedeţi ceva de neimaginat! Au copacii o energie şi o forţă de nedescris, cum îşi ridică ei braţele către cer!… Nichita Stănescu avea o poezie superbă: „Vulturii sunt arbori care zboară/ Ghearele lor sunt rădăcini/ Doamne, cât de toamnă iară/ Se va face-n înălţimi!” Nichita era o fiinţă profund religioasă, boteza şi cununa… mi-aduc aminte, ultima oară când a fost naş, la Turnu Severin, l-a rugat pe preot să mai spună o dată „Tatăl nostru”. Avea o lumină în privire şi o trăire pe care n-am s-o uit niciodată.

Autor: Mariana Borloveanu

Pastele – eveniment al mormantului gol – Invocand lumina Duhului Sfant si cugetand cu staruinta, cred ca trebuie sa vedem in aceasta taina o vocatie pascala a intregii fapturi. Cuvantul cel mai deplin care ne dezvaluie taina mormantului gol din apropierea Golgotei este: Paste.

HRISTOS A-NVIAT!

– Parinte Constantin Galeriu, va rugam sa ne lamuriti ce inseamna cuvantul „paste” ?

– Cuvantul „paste” provenit din limba ebraica – pesah – inseamna trecere. Sinaxarul marii sarbatori invata: „In Sfanta si Marea Duminica a Pastilor praznuim Invierea cea aducatoare de viata a Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care o numim si Paste, dupa cuvantul care in vechiul grai evreiesc inseamna trecere. Pentru ca aceasta este ziua in care Dumnezeu a adus de la inceput lumea dintru nefiinta intru fiinta, in aceasta zi, smulgand Dumnezeu poporul israelian din mana faraonului, l-a trecut prin Marea Rosie si tot in aceasta zi S-a pogorat din ceruri si S-a salasluit in sanul Fecioarei. Iar acum, smulgand tot neamul omenesc din adancul iadului, l-a suit la cer si l-a adus iarasi la vechea vrednicie a nemuririi”.

Acest cuvant al Praznicului descopera luminat orizontul atotcuprinzator al acestei mari taine: originea pascala a creatiei; evenimentul salvator din istoria poporului Israel – trecerea de la robie la libertate; opera mantuirii noastre, pascala in amandoua sensurile: – si trecerea lui Dumnezeu la noi, in firea umana, si trecerea firii umane in viata dumnezeiasca, la indumnezeirea cea dupa har.

In acest duh proclama sarbatoreste Biserica, prin graiul inspirat al Sfantului Ioan Damaschin: „Ziua Invierii, popoare sa ne luminam! Pastile Domnului, Pastile ! Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce cantam cantare de biruinta”.

– Atunci Mantuitorul a inviat pentru noi ?

– Da, Hristos Dumnezeu-Omul a inviat nu numai pentru El. Mai mult, ne si intrebam: Cum de a murit Hristos? Cum Fiul lui Dumnezeu si Cel fara pacat ca Om poate muri? Trebuie marturisit odata mai mult: cea mai mare minune din partea Domnului este tocmai ca a primit sa moara, asa cum din partea noastra, in ce ne priveste pe noi, cea mai mare minune este invierea.

In Prohodul Domnului Biserica psalmodiaza cucernic, teologhisind:

„Ai apus in trup sub pamant, nestinsule Luceafar Si acesta neputand vedea soarele in amiaza el s-a intunecat.”

Tot atat de revelator talcuieste taina trecerii prin moarte si un imn al Sfintei Liturghii: „In mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul, ai fost Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins”.

Tocmai ca este necuprins, pe toate le ia asupra-si, le cuprinde. Iisus Hristos Dumnezeu-Omul moare si inviaza pentru El, dar si pentru noi: pentru firea noastra umana luata din Fecioara, pentru intreaga fire umana, ca si pentru intreaga faptura.Mormantul Lui, paradoxal, este „purtator de viata, mai infrumusetat decat raiul, mai luminat decat orice camara imparateasca” si, asa golit, devine ” izvor al invierii”.

– Ce inteles adanc are tocmai acest eveniment al „mormantului gol” ?

– Intr-adevar, iata mormant gol, care nu mai este cum se spune „locas de veci”. Ramane gol si se face marturie si nadejde pentru noi, vestindu-ne ca si mormintele noastre vor ramane goale. Pastreaza in ele de la invierea Domnului trupuri chemate la invierea si viata vesnica.

De aceea Apostolul, invatand despre invierea trupurilor nu va zice: se ingroapa, ci „se seamana”. „Se seamana trupul intru necinste, inviaza intru slava; se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc.” (I Cor. 15, 42-44).

Purtam in noi duhul, harul Celui inviat ca o „samanta” asemenea „bobului de grau, care cand cade in pamant, murind, jertfindu-se aduce multa roada” (Ioan 12, 24). Intelegem si pentru ce Hristos foloseste asemenea grai: „Semanatorul seamana Cuvantul” (Marcu 4, 14). Cuvantul lui Dumnezeu-Cuvantul semanat in noi este samanta vie, plina de „duh si viata” (Ioan 6, 63); si, impreuna cu harul Tainelor si vietuirii in Duhul, ne face partasi vietii Lui.

– Vorbiti-ne despre legatura dintre moarte si Inviere.

– Iisus Hristos, Domnul nostru, moare si inviaza! Mai adanc, se jertfeste pentru a ne descoperi o noua viata: cea a invierii. Moartea Lui este si Jertfa pentru ca este oferire de buna voie. „Venind Domnul spre patima cea de bunavoie, pentru mantuirea noastra, Hristos adevaratul Dumnezeul nostru..”, marturiseste Biserica in Otpustul Duminicii Stalparilor.

Domnul pe Sine se aduce Jertfa de bunavoie si fara pacat, deci fara samanta mortii. Numai jertfa, numai moartea ca jertfa are drept tel viata. „Jertfa nu vrea moarte pentru moarte, ci moarte pentru viata” (V. Jankelevich), pentru un plus de viata. „Crucea ca moarte a lui Hristos da mortii prin ea insasi un alt sfarsit in biruirea mortii, adica inverseaza rostul mortii, facand-o din moarte care pune capat vietii, moarte care se desfiinteaza prin ea insasi, eliberand viata de moarte: Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand.”

Astfel, Pastile inseamna deodata moarte, ca Jertfa si Inviere, „trecere de la un mod de a fi la altul”. Trecere care cuprinde acesti doi poli, doi timpi: jertfa si inviere – ca trecere intr-un nou mod de viata, la un plus de viata, la „mai multa viata” (Ioan 10, 10).

Aceasta o face Hristos Domnul si prin aceasta El ne descopera conditia, vocatia noastra originara, vocatia pascala a fapturii. Propriu-zis, Domnul o restaureaza. Biserica il numeste pe Hristos: „Pastile nostru, Jertfa cea vie si nejertfita…”

In intruparea, Crucea, invierea, Inaltarea la cer, Trimiterea Duhului Sfant de la Tatal, Domnul ne descopera taina, puterea creatoare a jertfei, a jertfei pascale. Ne-o descopera din El ca origine si izvor al ei; mai profund, ne-o descopera ca paste din veci, inainte de insasi intemeierea lumii.

– Avem un temei in acest sens in Sfanta Scriptura ?

– Revelator este in acest sens cuvantul Sfantului Apostol Petru: „Stiind ca nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos ca al unui Miel nevinovat si neprihanit, Care a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii, dar Care S-a facut aratat in anii cei mai de pe urma pentru voi” (I Petru 1, 18-20).

Potrivit acestei descoperiri, trebuie observat si spus ca rascumpararea, mantuirea noastra s-a facut prin jertfa, pentru ca insasi venirea noastra la existenta s-a facut tot prin jertfa. Astfel creatia intreaga este rod al jertfei.

In acelasi timp, celalalt Apostol de taina al Domnului, Sfantul Evanghelist Ioan contempla „Mielul junghiat de la intemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). Si inaintemergatorul si Botezatorul Domnului, Sfantul Ioan, vesteste pe Hristos tot sub acest nume al jertfei: „Iata Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan 1, 29).

In Sfanta Scriptura, mielul, dupa cum se stie este cu o distinctie unica: simbol al jertfei nevinovate oferite lui Dumnezeu; de unde si numele proprii consacrate: „Mielul pascal”, „Pastile Domnului” (Iesirea 12, 11, 27).

Creatia se intemeiaza pe jertfa, pe iubirea dumnezeiasca, creatoare, si in originea ei si in mantuirea ei. Si orice act creator al nostru are drept temei si sursa jertfa, iubirea jertfelnica. Fara jertfa nu se face nimic. Jertfa are in ea deja, in elanul ei o samanta vie, un tel, in timp ce incununarea acesteia este rodul, praznuit pascal.

– Vedeti o legatura si mai adanca intre iubirea dumnezeiasca si taina Sfintelor Pasti ?

– Da! Jertfa este pascala, purtatoare de viata tocmai pentru ca prin Hristos se descopera ca isi are temeiul in iubirea dumnezeiasca. Iubirea este principiul si al vietii si al invierii. Trebuie sa vedem adanc jertfa, iubirea care este pascala, deci Pastele, inradacinat in Dumnezeu, in Preasfanta Treime.

Sfantul Apostol Petru il contempla pe Mantuitorul, precum s-a vazut, ca Miel nevinovat, deci in stare de jertfa „mai inainte de intemeierea lumii” (1, 19-20). Intr-o asemenea stare de oferire jertfelnica descopera Domnul insusi unirea Lui cu Tatal, din veci, cand zice: „Tu Parinte intru Mine si Eu intru Tine” (Ioan 17, 21). „Locuirea” Unuia in Celalalt dezvaluie o comuniune sacrificiala si pascala in Preasfanta Treime.

Iar Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan vede aceasta comuniune sacrificiala si pascala extinsa de la Preasfanta Treime la intreaga creatie. „Iata, zugraveste el ca intr-o icoana liturgica, un tron era in cer si pe tron sedea Cineva, avand in mana dreapta o carte scrisa, pecetluita cu sapte peceti. si 24 scaune inconjurau tronul si pe scaune 24 batrani sezand imbracati in haine albe. Sapte faclii de foc ardeau inaintea tronului, care sunt cele sapte duhuri (daruri ale lui Dumnezeu); iar imprejurul tronului erau patru fiinte rostind neincetat: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Dumnezeu Atotputernicul Cel ce era, Cel ce este si Cel ce vine… Si am vazut la mijloc intre tron si cele patru fiinte si in mijlocul batranilor stand un Miel, ca injunghiat.”

Si Apostolul continua, descoperind ca „a luat cartea din dreapta Celui ce sedea pe tron (Cartea pecetluita e istoria fapturii, purtand in ea sensul existentei noastre, n.n.). Si cand a luat Cartea, cele patru fiinte si cu cei 24 batrani au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alauta si cupe de aur pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor. Si cantau o cantare noua zicand: Vrednic esti sa iei cartea si sa deschizi pecetile ei, fiindca ai fost injunghiat si ai rascumparat lui Dumnezeu cu sangele Tau oameni din toata semintia si limba si poporul si neamul” (Apoc. 4, 2, 4, 6; 5, 1, 6-9).

Viziunea ne descopera Liturghia Cereasca, reprezentata iconografic, de altfel, in cele mai multe biserici in mijlocul celor patru fiinte, semnificand creatia, si a celor 24 batrani, semnificand umanitatea, se afla „Mielul”.

Iisus Hristos ni se descopera „stand” deci inviat, dar ca „junghiat”, deci in stare de oferire jertfelnica inaintea Tatalui. El ofera sacrificial creatia, Biserica, dupa savarsirea operei lui mantuitoare. Dar o ofera in virtutea vocatiei Lui eterne de a fi El insusi ofranda Tatalui. De aceea in rugaciunea dinaintea Jertfei Sale rosteste: „Acum preamareste-Ma Tu, Parinte, la Tine insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5).

Slava Lui este tocmai aceasta oferire, stare de jertfa primita de Tatal in puterea si bucuria slavei Duhului Sfant. El este oferire din veci Tatalui ca Fiu, iar acum ofera si creatia pe care o poarta haric in El, caci „prin El toate s-au facut”. O ofera Tatalui in stralucirea slavei Duhului Sfant; bucurie pascala, contemplata de Apostol in imagini sacre: „sapte faclii de foc” – daruri ale Duhului Sfant, imnul ingeresc: „Sfant, Sfant, Sfant…”, „cupe de tamaie” rugaciunile pline de mireasma ale sfintilor (Apoc. 4, 5, 8; 5, 8-9), toate evocand chipul Bisericii ceresti.

– Intelegeti astfel existenta si viata fapturii in lumina unei vocatii pascale ?

– Creatia este o oglindire a acestui Paste divin etern. Existenta intregii creatii este tesatura harica de jertfa si inviere, lucrata de Tatal prin Fiul in Duhul Sfant. Sfanta Scriptura arata ca totul incepe prin jertfa divina si se finalizeaza in lumina invierii.

Citim in Cartea Facerii: „A zis Dumnezeu: sa fie lumina!” Insusi cuvantul Tatalui, adica expresia: „A zis”, il descopera pe Dumnezeu-Cuvantul, pe Fiul si Mielul dat ca temelie „de la intemeierea lumii”, pentru intemeierea ei. Iar in cuvantul divin e lumina si viata. „Cuvantul era lumina cea adevarata, Care lumineaza pe tot omul care vine in lume” (Ioan 1, 9); lumina si viata stralucind in Duhul, Care „odihnea” deja deasupra apelor (Facerea 1, 2).

Citim mai departe: „Si a fost lumina.. Si a despartit Dumnezeu lumina de intuneric. Lumina a numit-o ziua, iar intunericul, noapte. Si a fost seara si a fost dimineata, zi una” (Facerea 1, 4 -5). Adanc semnificativ trebuie sa observam si ca zilele creatiei nu incep cu dimineata, ci cu seara; de la seara la dimineata.

– Ce vrea sa ne spuna aceasta ?

– Mai intai trebuie spus ca zilele creatiei nu sunt zilele solare (de 24 ore). Numai dupa „ziua a treia a zis Dumnezeu: sa fie luminatori pe taria cerului… ca sa desparta ziua de noapte… sa deosebeasca anotimpurile, zilele, anii…” (Facerea 1, 14). „O zi, inaintea Domnului, este ca o mie de ani” zice Apostolul (II Petru 3, 8; Ps. 89, 4).

Atunci, aceasta ordine ” seara-dimineata” arata ca zidirea fapturilor urmeaza tot o „trecere” pascala. Insusi Domnul S-a jertfit seara intru innoirea creatiei si a inviat in dimineata celei de a treia zi. Faptura inradacinata haric in viata Mielului lui Dumnezeu vine la existenta si viata urmand acelasi curs: de la seara la dimineata, de la cruce la inviere, de la jertfa la implinire creatoare.

In acelasi duh si cultul divin al Bisericii, in care se zideste crestinul e un drum care incepe cu Vecernia – slujba de seara, trece prin Miezonoptica la Utrenie, slujba diminetii, incununata cu Sfanta Liturghie in care crestinul exclama: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit duhul cel ceresc”.

– Pentru ce este numita „ziua intaia a creatiei” zi una ?

– Da, se cuvine spus: „a fost zi una”. Traducerile mai noi propun „ziua intai”. Sfantul Vasile Cel Mare arata insa ca: „Scriptura, ca sa duca mintea noastra spre viata ce va sa fie, a numit-o una…, adica parga zilelor, pe cea de o varsta cu lumina, Sfanta Duminica cea cinstita cu invierea Domnului” (Omilia II la Hexaimeron). Aceasta „zi una” a fost si prima dimineata pascala, cel dintai „paste” sarbatorit in creatie.

– Va rugam sa mai staruiti putin privind aceasta urmare: „seara-dimineata” din Cartea Facerii, pe care o explicati drept structura de jertfa si inviere a fapturii.

– Observam ca succesiunea seara-dimineata se repeta in toate zilele creatiei: „Si a fost seara si a fost dimineata ziua a doua… ziua a treia… ziua a patra.” (Facerea 1, 8, 13-18). Seara semnifica o jertfire de sine. „Jertfa de seara…” (Ps. 140, 2).

In jertfa se afla inceputul oricarei zidiri. Este o cerinta universala. „O, Preaslavita minune, Va canta Biserica, Latimea si Lungimea Crucii, deci a jertfei, cu a cerului se aseamana, caci cu dumnezeiescul dar sfinteste toate” (Laude, la 14 sept.).

Jertfa, crucea este actul creator, sfintitor, originar instituit de Dumnezeu insusi prin Fiul Sau de la inceput. Si din acest act, din jertfa, apoi, in fiecare dimineata a zilelor creatiei aparea cate un nou regn al fapturilor. Caci jertfa nu se poate intelege decat in actul creator, iar fiecare dimineata precum descrie Cartea Facerii era o bucurie a creatiei, bucurie a roadelor, a vietii, era un paste.

– Era „paste” in sensul nostru crestin ?

– Era un „paste” al celorlalte fapturi. Si, era o prefigurare a „Pastelui” desavarsit pregatit omului pentru trecerea lui „de la pamant la cer”, precum invata Biserica. Fapturile pamantului vestesc prin jertfa lor si pregatesc jertfa lui Adam. Toate sunt deodata si un dar divin, jertfa oferita omului spre sustinere si umanizare, dar si exemplu de jertfelnicie pentru om, pentru propria lui jertfa inchinata Ziditorului si prin El semenilor. Comuniunea cu celelalte fapturi in acest act sfintitor o vadeste omul si prin oferirea la Altar a prinoaselor din toate regnurile creatiei.

– Explicati in cateva cuvinte crearea si vocatia pascala a omului dupa Sfanta Scriptura.

– Omul s-a invrednicit de un act ziditor propriu, oferit numai lui. Referatul biblic precizeaza: „Si a zis Dumnezeu: sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra…” (Facerea 1, 26). Iar mai departe: „Atunci luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul suflet viu” (Facerea 2, 7).

Actul divin il instituie deodata in legatura si cu pamaatul, cu fiintele de pe el, dar si cu Ziditorul. Comunicarea este fata catre fata, personala. Dumnezeu ii insufla prin har o constiinta si iubire jertfelnica libera dupa chipul Sau divin, pentru a-si putea realiza apoi si „asemanarea”. Iar distinctia pe care o face Sfanta Scriptura intre chipul divin daruit, devenit constitutiv fiintei noastre si „asemanarea” cu Dumnezeu, pentru care trebuia Adam sa conlucreze cu harul, pune in lumina aceasta Vocatie pascala originara a omului.

Sfantul Vasile Cel Mare invata: „Daca te-ar fi facut dintru inceput dupa asemanarea lui Dumnezeu, unde ar fi fost darul tau? De unde te-ai fi incununat? Daca Ziditorul ar fi dat firii totul cum ti-ar fi deschis imparatia cerurilor ? Acum insa una ti s-a dat (adica chipul); cealalta (asemanarea) nedesavarsita s-a lasat ca si tu sa lucrezi la desavarsirea ta pentru ca vrednic sa te faci de plata cea de la Dumnezeu”.

Lucrarea, nevointa lui Adam trebuia sa fie ca o jertfa harica in sanul creatiei, „sa lucreze si sa pazeasca gradina cea din Eden” (Facerea 2, 23); sa puna asupra lumii o pecete tot mai luminoasa a jertfei creatoare, sporind el insusi mereu in unirea cu Prototipul divin dupa care fusese zidit, piaa la incununarea Pastilor haraziti lui. Intr-o asemenea comuniune cu Dumnezeu sustinuta de un elan neistovit al iubirii era data si posibilitatea nemuririi lui Adam.

– Cum a patruns insa moartea si ce sens poate capata in creatia divina ?

– Se intelege, cauza ei este caderea din har, din comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu. Dar, paradoxal si tragic e faptul ca s-a instituit in existenta ca un fenomen obisnuit, „firesc”, desi fundamental constiinta o refuza. Sunt chiar teologi care afirma ca „un crestin n-ar trebui sa ia prea in serios moartea insului. Moartea e pretutindeni, iar Dumnezeu n-a considerat in mod vadit moartea ca un scandal, chiar sub formele brutale ale mortii copiilor…”

Totusi o cercetare mai atenta a Revelatiei divine ne conduce si la alte concluzii. Inainte de toate nu trebuie pierdut din vedere ca Dumnezeul Cel Viu il previne pe Adam tocmai impotriva mortii. Dumnezeu ii atrage atentia sa nu iasa din comuniunea cu El, cu Binele si sa guste „din rau”, precizand: „In ziua in care vei manca din el, vei muri negresit” (Facerea 2, 17).

De asemenea, fara echivoc, Sfanta Scriptura spune: „Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viata si fapturile lumii sunt izbavitoare. Moartea n-are putere asupra pamantului. Dreptatea este nemuritoare, iar nedreptatea aduce moarte” (Intelep. lui Solomon 1, 13-14).

In acest sens Apostolul invata: „Plata pacatului este moartea” (Rom. 6, 23) si, descopera ca stapan al mortii pe demon. De aceea Tatal a trimis pe Fiul Sau in lume „ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul si sa izbaveasca pe acei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata” (Evrei 2, 14-15). Fiul Dumnezeului Celui Viu Care in fata crucii exclama: „intristat este sufletul Meu pana la moarte” (Matei 26, 38), a venit in lume tocmai ca sa desfiinteze scandalul mortii.

Patrunzand si mai adanc in inima tainei, intelegem semnificatia data acestui eveniment limita si ca „prapastie sau punte universala de trecere spre o alta existenta, spre existenta vesnica”. Intr-adevar, dupa cum „plata pacatului este moartea”, la fel in moarte se afla si moartea pacatului, a raului si a unei lumi vechi.

Rugaciunea Bisericii ii dezvaluie acest sens: „Pentru ca rautatea sa nu fie fara de moarte, din iubire de oameni ca un Dumnezeu al parintilor nostri, ai poruncit amestecului.. acestei negraite legaturi a Ta.. sa se desfaca si sa se risipeasca, pentru ca sufletul sa mearga acolo de unde fiinta si-a luat, pana la obsteasca inviere, iar trupul sa se desfaca in cele dintru care a fost alcatuit”, in pamant. (Rugaciunea de iertare la cei adormiti).

Dar atunci moartea este hotar, hotar pus raului si hotar intalnirii intre doua lumi, instituind un sfarsit si un nou inceput. De la sine inteles, moartea nu decide prin ea insasi sensul, ea il poate doar destepta, mijloci. Tine de starea duhovniceasca a persoanei umane sa faca din moarte, sau trecerea cu credinta si nadejde spre un nou mod de existenta in infinitul vietii divine, sau inchiderea narcisista in sine. Si, „cel ce se inchide in sine, desigur nu e pierdut in Dumnezeu, dar e ingropat in el insusi” (A. Manaranche).

- Totusi, noi nu suntem fapturi vremelnice ? Numai Dumnezeu este vesnic.

– Da! Nu putem evita aceasta intrebare, intrucat omul, ca faptura, are o existenta temporala, care este sensul mai profund al nemuririi lui Adam si a noastra? Altfel spus, unde s-ar afla punctul de intilnire intre etern si temporal, in care eternul, Dumnezeul Cel vesnic, toarna in noi cei vremelnici nemurire, har din eternitatea Lui?

Stim ca temporalitatea inseamna, dupa Revelatie, implinirea vocatiei fapturii intr-un anume timp dat, intr-un interval, o perioada; acestea vor sa ne spuna „zilele creatiei”, care, cum s-a sesizat, nu erau zile solare, intrucat soarele apare in ziua a patra (Facerea 1, 16).

In exprimarea Noului Testament, asemenea perioade sunt numite „eoni”, „veacuri”. Si, de observat, Dumnezeu „prin Fiul a si facut veacurile” (Evr. 1, 2). Este de la sine inteles ca orice lucru al nostru, de orice proportie, se face intr-un timp dat. Asa incat si in mare, fiecare veac sau eon, in planul vesnic al lui Dumnezeu implineste o lucrare, o misiune proprie.

Dar in acelasi timp il pregateste pe altul viitor, asa cum treapta unei scari deschide posibilitatea trecerii la o alta treapta, mai sus. Pe masura inaintarii spirituale noi si luam cunostinta tot mai vie de misiunea Veacului de acum, il implinim, dar si intrezarim ceva, in transfigurare, din bogatia sporita a celui de dincolo, si, ne si pregatim pentru dobindirea lui.

Mai mult, ne este data chiar o pregustare a celuilalt, cum spune Apostolul: „din puterile veacului viitor” (Evr. 6, 5), o ” arvuna in Vederea mostenirii depline”, cum zice Sfantul Simeon Noul Teolog. Chiar si mai concret: asa cum a anticipat Domnul invierea ca realitate noua a veacului viitor, prin Schimbarea Sa la Fata. Or, contemplarea sau dobandirea unei arvune a veacului viitor este deja o gustare a nemuririi. Cand ti s-a intredeschis „o poarta a cerului” (Facerea 7, 11), fie si pentru putin, moartea si-a pierdut caracterul ei absolut, ireductibil.

Sfarsitul, care coincide cu incheierea unei vechi conditii, nu mai e atunci moarte, ci trecere – „paste”, e transfigurare si un nou inceput in celalalt eon. in acest orizont „pascal” sesizam noi sensul nemuririi lui Adam.

Or, jertfa tocmai aici isi descopera sensul, virtutile ei. Nu e fara semnificatie ca acest act religios apare din primele pagini ale Sfintei Scripturi. Credinciosul din totdeauna a inteles in jertfa, chiar cea substitutiva, adusa din celelalte regnuri ale creatiei, o legatura cu Dumnezeu, deci cu viata.

Jertfa fapturii este esential oferire si primire. Este schimb de dar cu Dumnezeu izvorul vietii. Este ofranda totala a unui rod implinit in vederea primirii altui dar, talant pe care trebuie sa-l fructifice pentru un nou plan de existenta. Tine de libertatea fapturii sa urmeze acest curs al jertfei in vederea sporirii spre mai multa viata, in vederea progresului nesfarsit al existentei.

Acest sens profund i-l dau jertfei cuvintele Mantuitorului: „Cine va voi sa-si crute sufletul (viata) il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine, il va afla” (Matei 16, 25). Starea fapturii noastre supuse vremelniciei si schimbarii, e sau inchidere idolatra in sine, sau oferire de sine sacra, fata de care ceasul din urma ramane decisiv. Iar in acest punct de limita sta alegerea. Existenta este traita acum sau ca trecere, deci pascal, sau ca un sfarsit, ca o cadere. Altfel spus, acest moment de hotar este sau jertfa, sau moarte.

Intelegem acum mai profund sensul cuvantului biblic „iubirea ca moartea e de tare”. Stau astfel fata in fata: iubirea si moartea. Pentru constiinta originara s-a impus aceasta alegere: sau iubirea, comunicarea nesfirsita cu Dumnezeu Izvorul Vietii, sau separarea, primind ispita celui ce „de la inceput a fost ucigator de oameni” (Ioan 8, 44).

Mai explicit, in starea initiala Adam comunica cu Dumnezeu „in racoarea raiului”. Cu memoria harului divin primit „fata catre fata”, si, fara memoria pacatului, care s-a inaltat apoi ca un zid al separarii, „Dumnezeu umbla continuu pentru el prin gradina transparenta a lumii” (Pr. Prof. D. Staniloae).

Existenta, vocatia lui era menita iubirii luminoase, jertfelnice care nu poate fi atinsa de moarte. Jertfa ca iubire vie, clarvazatoare mentine legatura adevarata cu Dumnezeu, legatura a nepacatuirii, deci a nemuririi. Adam era chemat la o schimbare, transfigurare duhovniceasca, intrucat primise insuflarea harului (Facerea 2, 7), o pecete a Sfantului Duh (Facerea 6, 3) in chipul sau divin. S-a spus ca moartea exista deja inainte de Adam la celelalte vietuitoare care nu fusesera create „dupa chip”.

„Moartea unui arbore sau a unui animal, considera un teolog, nu are aceasta dimensiune scandaloasa intrucit numai stingerea unei specii saraceste real creatia – asa cum putem vedea astazi. Moartea este astfel mecanismul legitim de transmitere in timp a unei specii care nu e creata dupa chip.”

Dar se cuvine sa spunem ca nu era vorba nici la celelalte fapturi de moarte, ci de sacrificiul fiecarui regn pe scara creatiei in sustinerea celorlalte regnuri. Si, stim „ca faptura a fost supusa desertaciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nadejdea ca se va izbavi din robia stricaciunii ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 20-21). Astfel, spiritual – in sensul separarii de Dumnezeu prin pacat – moartea nu si-ar fi, facut loc in creatie. Pacatul a transformat jertfa in moarte. N-a unit Cain jertfa cu uciderea lui Abel ?

- Dar si Mantuitorul a murit ! Care este intelesul, rostul acestui fapt atat de real ?

– Intr-adevar, Mantuitorul a murit pe cruce. Dar in acest act al Domnului, savarsit de bunavoie, trebuie sa vedem o intrepatrundere a celor doua stari: a mortii, mostenita de la Adain, si a jertfei, care in Hristos este starea lui fireasca din veci.

In Sinaxarul Sambetei celei Mari, citim: „Dupa cum la intaia facere a lumii Dumnezeu savarsea toate lucrurile, si in urma, in ziua a sasea a creat pe om, faptura cea mai de seama, iar in ziua a saptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui si a sfintit ziua, numind-o sambata care se talcuieste odihna, tot asa si la facerea lumii celei spirituale, savarsind toate in chipul cel mai bun, in ziua a sasea a creat din nou pe omul stricat si innoindu-l iarasi prin Crucea cea de viata purtatoare S-a odihnit inca o data cu o odihna desavlisita, de toate lucrurile Lui, dormind un somn datator de viata si mantuitor.”

Iisus Hristos reia firul zidirii lui Adam chiar din ziua a sasea, din Vinerea Mare, fir intrerupt de pacat. Domnul luand asupra-Si pacatul nostru (II Cor. 5, 21) ne traieste si moartea. Dar o traieste deodata ca moarte „plata a pacatului”, dar si ca jertfa, caci El este de-a pururea jertfa, si plinind de bunavoie voia Tatalui: ” Pentru aceasta Ma iubeste Tatal pentru ca Eu imi pun sufletul ca iarasi sa-L iau.. Eu de la Mine insumi il pun. Putere am Eu ca sa-l pun si putere am iarasi sa-l iau. Aceasta porunca am primit-o de la Tatal Meu” (Ioan 10, 17-18).

Domnul moare pentru a fi cu noi si in aceasta stare tragica. Precum invata Biserica: „De bunavoie se pecetluieste sub pamant”. Si iarasi: „Al doilea Adam Cel ce locuieste intru inaltime S-a pogorat lui Adam cel dantai pana la camarile iadului” (Canon Sambata Mare, din Cantarea 8).

Real, moartea e despartire, este „parasire”. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit ?” (Matei 27, 46) exclama Iisus Hristos atunci. Dar, parasirea Domnului pe cruce nu este din pacat, ci din „iubire”: pentru noi, ca si pentru Tatal a carui porunca o plineste. Si astfel „parasirea” Lui nu e numai moarte, ci si jertfa.

De aceea Iisus Hristos uneste strigatul tragic al „parasirii”, strigatul uman rostit candva de Psalmist (Ps. 21, 1), cu fagaduinta oferita timarului cait: „Astazi vei fi cu Mine in rai”. Uneste moartea cu raiul. Fagaduinta raiului e deja biruinta mortii. Si moartea e invinsa prin jertfa. Iar jertfa trebuie sa o primeasca Cineva Care poate darui. Or, Domnul se oferea pe sine Tatalui: „in mainile Tale incredintez Duhul Meu” (Luca 23, 46).

Deschis in iubirea plina de lumina si neintrerupta de nimic, Mantuitorul transforma moartea in jertfa. Si, trecand prin odihna zilei a saptea, viata divina se revarsa acum in Noul Adam, fara stavilare de la Tatal in Duhul de „viata facator” (I Cor. 15, 45). Si, asa reveleaza invierea, biruirea mortii, inceput al unui nou veac, al celei de a opta zi. Asa, in Hristos „praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si incepatura altei vieti, vesnice…”

– Spuneati la inceput ca Iisus Hristos a inviat si pentru noi.

– Da ! Mantuitorul ne incredinteaza despre aceasta. Rugandu-Se Tatalui pentru ucenici spune: „Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine insumi ca si ei sa fie sfintiti intru adevar”. Sfintirea se face prin jertfa. „La Dumnezeu nu se poate intra decat in stare de jertfa” invata Sfantul Chiril al Alexandriei.

El face inceputul, noi il urmam. Este un anume fel de lucru al lui Dumnezeu. El pune temelia, noi ne zidim pe ea. Iar temelia se instituie ca un mereu „acum”, ca un „astazi”, ca un apel adresat fiecarui timp, fiecarui suflet. Depinde de noi sa raspundem la acest apel al invierii.

Interviu realizat pentru InfoPress de Parintele Ioanichie Balan