Ești, ai fost sau îți dorești să fii într-o relație de cuplu? Probabil ai observat că adesea, exact cu persoana de care te simți cel mai apropiat și în timpul în care ar trebui să te simți cel mai relaxat, apar situații în care de fapt te simți călcat pe nervi, iritat, frustrat.
Există cercetări care arată că mai mult de o treime din persoanele incluse în studiu își consideră partenerul de cuplu ca fiind cea mai enervantă persoană pe care o cunosc.

Fiecare grup are proprii “vinovaţi de serviciu”
Nenumărate studii arată că fiecare grup – familie, locul de muncă sau prieteni – are propriul “vinovat de serviciu”, acea persoană pe care toată lumea dă vina, cu toată că nu este mereu vina ei. Odată devenit “vinovatul de serviciu”, practic pe acea persoană se vor proiecta toate defectele fiecărui membru al grupului, pentru a ne apăra noua imaginea de infailibili. “Arătatul cu degetul sau blamarea este o epidemie psihologică, un gest contagios care poate lasă urme în sufletul persoanelor din jurul nostru. Orice “vinovat de serviciu” va încasa răutăţile tuturor colegilor sau prietenilor şi va ajunge până în punctul în care nu va mai şti când greşeşte şi când nu. Va fi un haos în sufletul lui, iar ceilalţi din jurul lui nici nu va şti prin ce dramă trece. Atunci când învinovăţim pe alţii pentru greşelile noastre, aceasta este o strategie de autoliniştire pentru noi, ca o validare a bunătăţii şi corectitudinii noastre faţă de egoul nostru. Folosim subestimarea pentru a ne da o calitate mai înaltă, mai ales când simţim concurenţa. Când prin câteva vorbe subevaluăm cealaltă persoană, ea chiar poate crede că e aşa, distrugem uşor o identitate sănătoasă, ea fiind sănătoasă atât prin calităţile ei, cât mai ales prin defectele ei. După câteva repetiţii, un asemenea comportament ne va strica nouă imaginea foarte uşor, ca mai apoi să strice grupul şi chiar societatea”, explică psihologul Lenke Iuhos.

Se poate trăi fără învinovăţire în cuplu
Învinovăţirea este cea mai frecventă în relaţia de cuplu, unde comunicarea critică utilizată în discutarea unei singure probleme, escaladează rapid într-o ceartă, care generează la rândul ei alte trei probleme. “Cauza generală este uşurinţa cu care obişnuim să învinovăţim partenerul pentru toate problemele din cuplu: aruncăm vorbe fără rost asupra celuilalt, pentru evitarea asumării unor responsabilităţi. Învinovăţirea nu rezolvă, ba chiar aduce mai multe probleme. Cea mai lină cale de a evita astfel de situaţii este sinceritatea în vorbe, fără emoţii dăunătoare celuilalt. Să acceptăm că nu suntem o fiinţe perfecte. Privindu-l cu acceptare, deja vedem alt om, nu ne vine să-l criticăm. Cum să priveşti cu acceptare? Modalităţi prin care putem slefui problema există: să observăm ce nu ştie acel om să facă, care sunt defectele care ne deranjează, discutăm despre acestea, să ţinem cont că omul are capacitate de a învăţa. Acceptarea ne ajută să nu devenim atât de severi, atât de critici faţă de aceea persoană”, afirmă psihologul Lenke Iuhoş.

Dăm vina pe alţii pentru că ne e frică
“Oamenii, care tot timpul caută probleme la ceilalţi, se apără de neputinţa lor, pentru că, în adâncul sufletului lor, ei se confruntă cu o frică interioară sau exterioară: frica de a pierde locul de muncă, frica de a pierde partenerul, frica de a nu ajunge ei “vinovatul de serviciu” etc. Când vedem că ceilalţi învinovăţesc pe cineva, chiar dacă poate nici nu ştim despre ce este vorba concret, avem tendinţa ca şi noi să o facem. Ei se apără şi noi ne apărăm la rândul nostru. Dacă noi am conştientiza orice gest, atitudine faţă de cei pe care îi blamăm uneori, dacă am conştientiza că de fapt nu este o formă de a-ţi exercita puterea faţă de celălalt, ci este doar o formă de a ne apăra de fricile noastre, ne-am da seamă că blamarea nu este decât un gest inutil. Într-o lume ideală, în care am vedea aceste realităţi cu ochii limpezi, ne-am da seama că fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa în linişte, iar nimeni nu are dreptul de a-i face viaţa amară celuilalt. Chiar dacă noi nu ne dăm seama, „picătura” de blamare pe care o primeşte de la noi, inmulţită cu “picăturile” de la alţii vor îngreuna atât de mult psihicul acelei persoane, încât la un moment dat va claca. Reversul medaliei este că, din dorinţa de a-şi proteja egoul, persoanele care obişnuiesc să blameze, în timp, vor pierde totul: prietenia, simpatia, iubirea celor din jur”, menţionează psihologul Lenke Iuhoş.

Cum restabilim siguranţa emoţională în cuplu?
În zilele noastre, multe căsătorii și relații pe termen lung sunt prinse în capcana conflictelor și a certurilor, care distrug sentimentul de siguranță emotională. “Cand relația nu mai este locul în care cei doi se simt protejați, în care se simt în siguranță, sexul de calitate dispare”, consideră psiholog Dr. Gabriela Marin.
După un conflict, cea mai comodă metodă, dar demonstrată ca fiind ineficientă, este aşa-numitul “sex de împăcare”. Când am fost reci şi ostili cu câteva minute înainte, este greu spre imposibil ca să-i recâştigăm partenerului încrederea şi să ne reconectăm emoţional cu acesta. Este nevoie de timp, de comunicare, de construirea unei atmosfere de siguranţă, ca partenerul să depăşească momentul neplăcut cu adevărat.
“Crearea acestei stări de bine și de siguranță în cadrul unei relații este un adevărat proces și se realizează atât prin comunicarea verbală, cât mai ales prin cea non-verbală şi paraverbală. Poate că nu suntem conștienți, dar vocea partenerului, expresia feței, gesturile mărunte prin care ne simțim respinși sau bine-primiți creează această stare de confort și de siguranță și generează acest atașament securizant în cadrul relației. Din fericire, creierul nostru are o capacitate nelimitată de a rescrie vechile modele de relaționare și interacțiune cu partenerii noștri. Neuroplasticitatea, această capacitate extraordinară a creierului de a se adapta și de crea noi căi de răspuns emoțional, poate fi antrenată cu ajutorul psihoterapiei și a terapiei de cuplu și prin realizarea experiențelor emoționale corectoare. Această metodă terapeutică ne poate ajută să ne vindecăm din punct de vedere psihic și emoțional”, conchide psihosexologul Gabriela Marin.

Corpul nostru secretă hormoni, creierul nostru trimite corpului electricitate, în urma căreia se produc reacţii chimice la unele şocuri mai puternice. Toată durerea noastră cauzată de despărţirea de persoana iubită are explicaţii ştiinţifice. Acele mici impulsuri ale creierului sunt reacţii ale amintirilor înmagazinate în memoria noastră fiziologică. În decursul unei relaţii, adunăm în acea cutiuţă mică, emoţii puternice, prin orice privire pe care o aruncăm persoanei iubite, prin orice atingere, prin orice sărut. Când s-a produs ruptura cuplului, mintea noastră va elibera amintiri din memoria fiziologică, iar toate impulsurile trimise corpului vor fi dureroase, iar durerea principală se va resimţi cel mai puternic la nivelul pieptului, acolo unde se petrec cele mai multe reacţii chimice din corp.

Pentru a nu suferi în dragoste, psihologul  recomandă celor două persoane să înceapă procesul auto cunoașterii individuale. În acelaşi timp, specialistul consideră că suferința vine când nu ne cunoștem suficient de bine, când nu ne cunoștem și nu ne înțelegem reacțiile și stările. Pentru a perfecționa relația, omul trebuie să învețe să-și controleze el reacțiile și stările, și să nu le lase pe acestea să-i distrugă relația.

Iată câteva sfaturi care ne-ar putea ține departe de suferință:

Nu te identifica cu problemele celuilalt, ci caută soluții și ajută-l cu optimismul tău;

Nu pune condiții, nici în timp, nici după relație, pentru că te vei îndepărta de tine;

Privește în ochi cel puțin 3 secunde ori de câte ori poți persoana iubită;

Pune spontaneitate și joacă în relația ta;

Dacă este să suferi, stai cu tine, nu fugi de suferință, așa te cunoști;

Caută să fii suficient(ă) și mulțumit(ă) cu ceea ce există;

Oprește instinctul de a exprima emoții sau stări negative în relația ta;

Vorbește asertiv și calm, chiar dacă situația e tensionată;

Nu-ți imagina lucruri despre partener, ci pune întrebări și fii sincer(ă);

Nu face din suferința ta, mod de primire a atenției de la ceilalti.

Putem ajunge la acea relaţie dacă vom începe să conştientizăm că emoţiile negative nu au legătură cu partenerul, ci cu ce simţim în legătură cu tot ce vine de la el. “Emoţiile negative sunt rodul gândurilor negative, ale mentalului care se apără. Nu suntem în cuplu să ne apărăm, ci să iubim, să dăruim, să ne împlinim prin relaţie. Învăţăm că zidurile puse în relaţie  produc blocajele, iubirea nu se manifestă în suflete închise. Nemulţumirea este un mare pericol, astfel încât învăţăm să dăruim necondiţionat. Uimitor, vom primi înzecit. Ne dăm voie să simţim, ne dăm voie să cunoaştem partenerul aşa cum este el şi nu cum vrem noi să fie. Vom găsi multe lucruri minunate. Ne dăm voie să apreciem, să admirăm, să fim atenţi, afectuoşi, ne surprindem şi ne reinventăm zilnic. Ducem permanent relaţia la momentul începutului”, declara psihologul psihoterapeut Maria Verdi.

Relaţiile încep prin atracţii erotice puternice şi nevoia de siguranţă. Cei doi comunică  şi se înţeleg. Odată satisfăcute aceste nevoi bazale, relaţia se consumă sau trece la un nivel superior. Iubirea adevărată apare abia după ce am consumat eroticul, crede specialistul. “Dacă relaţia rămâne doar la nivel sexual, aceasta nu poate creşte. În acestă etapă scoatem doar ce este bun în noi şi ne arătăm calităţile. Celălalt vede cât suntem de grozav, de perfect, de iubitor. Ne controlăm emoţiile negative şi impulsurile. Suntem în competiţie cu ce dorim să se vadă şi ce suntem în realitate. Este etapa în care oferim şi avem aşteptări. Dacă  nu primim cu măsura cu care dăruim, începem cu reproşurile. Relaţia devine un troc, dau şi cer. Comunicarea în cuplu devine greoaie, apar conflictele, cu timpul şi epuizarea partenerilor. La acest nivel, conexiunea sufletelor este greoaie, nu există iubire necondiţionată. O relaţie în care cerem şi demonstrăm, se transformă în competiţie, apare implicit câştigătorul şi perdantul, dar de cele mai multe ori vorbim de doi perdanţi. O relaţie în care cei doi sunt în competiţie este un teren fertil pentru schimbul identităţii psihologice. Când bărbatul este agresiv, femeia devine din punct de vedere psihologic, copil. Când femeia este forţa familiei, preia rolul bărbatului şi automat el devine copil sau femeia casei. Oricum ar fi, cei doi sunt pe rând agresor şi agresat”, sustin  psihologii.

Suntem milioane de bărbaţi şi femei şi suntem atraşi de persoanele care ne trasmit acel „aha, el/ea este!”. La nivel de câmp inconştient, partenerul ales este pe tiparul relaţional cunoscut de creier, menţionează psihologul Verdi. Acea parte componentă, care nu trebuie să fie neapărat una fizică, este pe aceeaşi frecvenţă cu tot ceea ce suntem la acel moment, iar programul neuronal îl recunoaşte. “Partenerul ales oglindeşte perfect tot ceea ce conţinem, relaţia cu el scoate din noi tot ce avem bun sau mai puţin bun. Relaţia de cuplu se  transformă conform scenariul de viaţă cunoscut, copiind relaţia parentală. Ca parteneri, ne manifestăm exact cum am văzut la părinţii noştri. Când relaţiile ajung la monotonie sau conflicte interminabile, cei doi hotărăsc separarea. Considerăm că dacă plecăm din relaţie, viaţa noastră se va schimba în bine. Intrăm  în  alte relaţii ca să ne vindecăm de cele  vechi  sau  fugim de relaţii pe care nu le-am încheiat, iar acolo nu mai putem creşte. Atribuim noii relaţii rolul de salvator, crezând că vom fi de data aceasta fericiţi.  Nimic mai fals. Istoria se va repeta. Noul partener  împlineşte nevoile  nesatisfăcute  de fostul partener, devine confesorul, salvatorul.  Noua relaţie este o relaţie tampon, nicidecum ideală. Dacă nu se vindecă motivul pentru care nu a mers relaţia din care am plecat, procedăm identic în orice relaţie vom intra. Câtă vreme nu manifestăm adultul din punct de vedere psihologic, ducem în relaţii competiţie, conflicte, lupta de-a şoarecele şi pisica, până obosim şi o luăm de la capăt”, afirmă psihologul Maria Verdi.

Psihologul Alexandru Pleşea, consideră că lipsa de încredere în sine proiectează nesiguranţă atât în relaţie, cât mai ales în partener, iar de aici rezultă gânduri imaginative despre înşelat, de minţit, sentimente diverse necongruente. Mintea umană care trăieşte în nesiguranţă, generează 4 gânduri distructive, care afectează atât de mult relaţiile de cuplu încât despărţirea devine iminentă.

Nu mai încerca să citeşti gândurile partenerului. Multe dintre probleme sociale sau de cuplu apar atunci când credem cu tărie că avem puterea să citim gândurile celor din jur şi astfel începem să facem presupuneri nefondate. Acesta este motivul pentru care începem să ne umplem mintea cu bănuieli şi false credinţe despre partenerul de viaţă, iar întreg procesul generează sentimente de stres şi nesiguranţă. “Ca să putem fi fericiţi într-o relaţie, e nevoie să învăţăm că acele bănuieli nefondate pot fi spulberate foarte uşor prin comunicare. Nu, nu avem puterea de a citi ce este în mintea oamenilor, dar avem o putere şi mai mare, şi anume respectul pe care trebuie să-l avem pentru intimitatea celuilalt. Cu toţii avem dreptul la gânduri intime, pe care să le tinem doar pentru noi. Când întrebi constant „La ce te gândeşti?” sau încerci în mintea ta să construiesti scenarii posibile, îl faci pe celălalt să se retragă din relaţie pentru a avea spaţiu. De câte ori nu aţi auzit Mă sufoc în relaţia aceasta?”, explică psihologul Alexandru Pleşea.

Nu mai încerca să cauţi relaţia perfectă. Perfecţiunea este un concept abstract, iar lumea noastră este guvernată de legea relativului: ce este perfect pentru mine, poate fi imperfect pentru altcineva. Nevoia noastră obsesivă de a găsi persoana perfectă, care să ne ofere relaţia perfectă, va creşte din ce în ce mai mult sentimentul de nesiguranţă, deoarece fugim după o himeră, după un lume utopică. “Astfel de relaţii eşuează deoarece ne-am construit în minte imaginea unei relaţii aşa-zise perfecte, iar în realitate vom constata că fiecare relaţie pe care încercăm s-o dezvoltăm eşuează lamentabil, nu din cauza partenerului, ci din cauza standardelor de perfecţiune ale fanteziei noastre. Noi suntem imperfecţi în multe privinţe şi căutăm relaţii cu oameni care sunt imperfecţi în moduri complementare. Ca să creştem în interior si să constientizăm propriile imperfecţiuni, e nevoie să căpătăm multă experienţă de viată; şi până nu ne lovim de cele mai profunde imperfecţiuni, de defectele noastre greu de corectat – cele care ne definesc ca persoană – nu vom reuşi să alegem relaţii armonioase la un nivel înalt. Doar atunci vom şti ce căutăm cu adevărat. Căutăm oameni imperfecţi care să ne echilibreze – oamenii perfect de imperfecţi pentru noi”, spune Alexandru Pleşea.

Opreşte-te din a judeca şi din a compara relaţiile noi cu cele vechi. Una dintre cele mai mari greşeli pe care le putem face este să comparăm relaţiile noi cu cele vechi. Astfel, omitem faptul că fiecare relaţie este unică în felul ei şi trebuie să o tratăm ca atare. “Gândiţi-vă la momentele în care aţi judecat pe nedrept pe cineva doar pentru ca vă amintea de altcineva din trecut care s-a purtat urât cu voi. Renunţaţi la teama de a vă apropia cu inima deschisă de cineva doar pentru că, în trecut, aţi fost rănit. Ghiciţi ce! Cel mai probabil şi persoana de lângă voi a fost rănită la un moment dat. Amândoi purtati cu voi pete din trecut. Astfel de judecăti duc la reactii defensive, la îndepărtare nefondată, la suferinţă. Oferiţi bunătate și sustinere, oferiţi încredere, dăruire, nimeni nu intră în viata voastră pentru a plăti greşelile altora. O inimă deschisă nu cunoaște regrete, un suflet plin de îndoieli va fi mereu călăul dragostei”, susţine psihologul.

Nu mai inventaţi probleme care, în fapt, nu există. Cea mai eficientă metodă de auto-sabotare este inventarea problemelor în mintea noastră şi convingerea că sunt reale. De cele mai multe ori, facem acest lucru deoarece vrem să ieşim din monotonie şi construim “un măr al discordiei” care ne face viaţa mai … palpitantă. Într-un final, ajungem să observăm că întreaga noastră construcţie mentală a proiectat un scenariu real pe care îl detestăm şi care ne face rău. “Pasagerul nesigur nu are încredere în niciun alt sofer. Simte că pierde controlul. Crede că şoferul nu este destul de atent. Ajunge să creadă că cea mai mică ezitare a şoferului se va concluziona cu un impact fatal. Se sperie crezând că imaginile create în mintea sa reprezintă realitatea. Acest întreg proces de gândire nu are alt rezultat decât dăstrămarea relaţiei”, declară psihologul.

“Prin urmare, relațiile există pentru a-i putea iubi pe ceilalți pentru nevoile lor. Nimeni nu este perfect şi nimeni nu va fi. Toți intrăm în relații pentru a oferi sau a primi, toți avem aceste nevoi. Scopul final, oricât de departe ar fi acesta, relația perfectă poate fi definită în cateva cuvinte: Eu mă voi desăvârși prin tine, și tu prin mine“, conchide psihologul.