Novak Djokovic a mărturisit recent că jocul său mai puțin strălucitor din ultima perioadă a fost cauzat de o oarecare lipsă de motivație pe terenul de tenis. Practic, după ce a câștigat trofeul la Roland Garros, singurul titlu de Grand Slam care îi lipsea din palmares, sârbul a simțit parcă nevoia unei relaxări.

Să recunoaștem că nu ne-am fi așteptat la asta din partea lui Djokovic. De câțiva ani de zile numele său este sinonim cu luptă, abnegație, pasiune, efort și multe alte cuvinte care definesc un profesionist desăvârșit. Tenisul autoritar cu care a dominat circuitul ATP în ultimele sezoane l-a extras parcă din aria muritorilor, împingându-l către un nivel inaccesibil celorlalți. „Djokovic joacă într-o ligă a lui”, a spus la un moment dat fostul sfertfinalist de la Wimbledon, Bernard Tomic, recunoscând superioritatea fără echivoc a lui Nole. Această declarație ar putea conduce la concluzia că a fi Djokovic este reconfortant: îi bați pe toți, câștigi trofee pe bandă rulantă, iei o mulțime de bani, obții cele mai bune contracte cu diverși sponsori etc. Doar când apare o perioadă mai puțin bună în viața sa, ne dăm seama de munca titanică pe care sârbul a depus-o în cariera sa, în special în ultimele 116 săptămâni, de când se află în fotoliul de lider mondial. Zicala conform căreia e mai ușor să ajungi în vârf decât să te menții acolo i se aplică și lui Djokovic, a cărui poziție generază ambiții uriașe în rivalii săi.

Foto: www.flickr.com

În acest context, evident că am fost luați prin surprindere de declarațiile sârbului, pe care l-am comparat adesea cu un robot programat să aibă succes. Iată ce spune el: „Să fiu sincer, mă uit în față și vreau să regăsesc prospețimea și liniștea sufletească, să mă bucur din nou de sport și să fiu fericit pe terenul de tenis. Cumva, am pierdut această bucurie după victoria de la French Open. Am simțit din plin acest lucru în ultimele două luni.”

Probabil că mulți dintre noi nu ar fi crezut că Nole poate aluneca spre normalitate, că poate avea slăbiciuni ca oricare alt om. Mărturisirea sa este neprețuită tocmai pentru că ni-l readuce în prim-plan pe omul care trăiește în interiorul unui sportiv extraordinar. Putem răsufla ușurați că Djokovic nu este un extraterestru, așa cum ajunsese să ni-l înfățișeze jocul său impecabil. Este un tenismen ca oricare altul, dar care are în plus față de majoritatea o dorință uriașă pe care și-a exprimat-o încă de la 6 ani, aceea de a fi numărul 1 mondial. Acesta este crezul său și face tot ce este omenește posibil pentru a nu lăsa visul să dispară prea curând. A avut o sincopă după Roland Garros, dar cu siguranță îl vom vedea luptând cu ardoare pentru noi trofee pe acest final de an, spre bucuria spectatorilor, dar și a pasionaților de pariuri pe tenis care nu ratează ocazia de a miza pe liderul ATP. Se anunță, așadar, o toamnă plină de vervă, în care Djokovic va căuta să-și ia revanșa pentru o vară mai puțin strălucitoare.