Nu toti Tiktok-eri sunt falși sau mint, mai sunt și unii reali, care investesc foarte mult in contentul lor, dar aceștia sunt înlăturați sau „ajutați” să plece de pe platformă!

Duminică seara, că tot este zi de odihnă, mă uitam și eu ca orice român pe tiktok. La un moment dat am ajuns la un creator pe care eu chiar îl apreciez, a muncit foarte mult pentru contentul său, mai ciudat pentru unii, explorează paranormalul, iar duminica are „Seară de povești”. Aici oamenii cu diverse întâmplări paranormale urcă in gazdă și împărtășesc cu ceilalți din comunitate „pățaniile” lor mai ciudate.

În acea seară a urcat o doamnă în gazdă care a povestit cum a fost dânsa declarată moartă în urma unei operații și apoi a revenit la cele lumești și ce a văzut în călătoria sa de dincolo, iar după acest eveniment doamna a rămas cu un har, vede oamenii morți până la 6 săptămâni care au nevoie de ajutor. O să vedeți mai târziu în povestire de ce am specificat acest lucru.  Apoi a coborât și a urcat o altă doamnă care a început și dânsa să povestească, doar că la un moment dat s-a oprit și a spus că „a puscat (n.r.-a pocnit) dulapul de trei ori”, asta înseamnă că aflu de moartea cuiva. Coincidență sau nu, în acel moment dna cu har, a scris în chat daca doamna din gazdă are o rudă cu numele Ștefan. Doamna a spus că este vărul ei, iar dna cu har a fost din nou urcată în gazdă. De aici începe totul.

Doamna cu har a început să spună că Ștefan, vărul femeii este mort de două zile, a început să povestească cum era îmbrăcat în geacă de piele sau vestă că se tot contrazicea, blugi, cizme de cauciuc, nu orice, că avea ochii verzi, un semn nu știu unde. Doamna din gazdă a confirmat tot, spre mirarea tuturor, inclusiv a creatorului, pentru că asta caută de trei ani, dovada că există ceva după moarte, că nu se termină totul așa brusc, dar ceva real. Cele două vorbeau de ziceai că se cunosc de o viață. Doamna cu har, care a spus că are frică de acest lucru, spunea cu lux de amanunte că i-a aparut în față în acel timp, cealaltă confirma, la un moment dat a spus și localitatea unde se afla omul presupus mort, lucuru care a spus mai tarziu că nu i l-a spus decedatul. Ce mai, o intreagă poveste care a ținut toată comunitatea cu sufletul la gură.

În acel timp îi sună telefonul, era fiica ei să îi spună că fratele presupusului mort, a plecat să îl caute că de două zile nu răspunde la telefon și exact după ce doamna cu har a spus că este decedat, s-au gândit să îl caute. Toate bune, dar timpul trecea iar fratele nu mai dădea niciun semn. Atunci s-a hotărât că în dată ce verișoara află ceva, că nu îl putea deranja pe frate că era la volan, o să anunțe și toată lumea a mers la culcare.

O să spuneți, da o poveste de adormit copiii! Ei bine, nu s-a terminat. A doua seara au intrat iar cele două doamne. Verișoara a confirmat ca și-a găsit verișorul decedat de două zile, exact unde a spus doamna cu har. Ce coincidență. Și ce credeți? Era mort de exact două zile, dar nu știau pe cine să anunțe cei care l-au găsit. Nu s-a sunat la salvare, pentru că noi am verificat acest lucru, a zis verișoara ca a venit șeful lui, el era cioban, și au chemat pe cineva să constate moartea și gata. Atunci toți, inclusiv creatorul live-ului și-au pus semne de întrebare. „Doamnă vreau de trei ani să descopăr ceva paranormal, dar real, aici sunt multe semne de întrebare” . Atunci verișoara a spus că o să trimită a doua zi de la înmormântare poze cu crucea să dovedească că este adevărat. Totul rezolvat!

A mai trecut o noapte, iar a doua zi ce să vedeți? Îi trimite creatorului o poză cu 2 lemne in formă de cruce și o hărtie pe care scria Ștefan și avea 39 de ani.

Pentru că am uitat să vă spun, doamna cu har a zis că are în jur de 45-46 ani persoana pe care ea a vazut-o în acea noapte, iar verișoara a spus 44. Ce să vedeți că de la 44 a ajuns la 39.

Verișoara a mai trimis, în bătaie de joc o poză dintr-un magazin funerar cu 3 sicrie și i-a spus: „dacă vor le trimit mortul”! Iar după câteva minute era pe alt live, unde râdea și înjura comunitatea credulă, pe care o mințise în voie două nopți la rând.

Oameni minunați v-am spus această poveste pentru a deschide bine ochii pe cine credeți! Peste 2.000 de oameni au ascultat o poveste incredibilă, creată de două femei pentru a le auzi și pe ele lumea. Dar nu s-au gândit că sunt oameni care au crezut, care nu au dormit din cauza asta. Alt creator s-ar fi bucurat că a avut mulți oameni pe live și nu ar fi spus adevărul. Dar acest creator a cerut probe, pentru a demasca această minciună, pentru că, deși caută așa ceva, vrea ceva real, nu minciuni.

Să vedeți ce repede poți strica contentul unui om, care s-a chinuit să ajungă până aici prin adevăr, doar pentru că alții sunt invidioși și nu pot face acest lucru decât mințind.

Aceștia sunt acuzați că au așezat telefoanele mobile și aparatură de „detectare a paranormalului” direct pe pianul Iuliei Hasdeu, o piesă istorică extrem de valoroasă.

Ce nu se știe este faptul că cei doi au cerut și au primit aprobările necesare. Domnul Dragoș Stanciu a stat în permanență cu aceștia, lucru ce se vede si pe live.

Cei de la Primărie, se contrazic spunând că nu au dat aprobare, dar că au trimis documentele către muzeu. Asta înseamnă că le-au văzut și le-au trimis pentru aprobare Muzeului. Domnul  Dragoș Stanciu, directorul Muzeului a acceptat ca cei doi TikTok-eri să își petreacă cîteva ore în încința instituției, sub supravegherea acestuia.

„Mi-au zis că vor să facă o investigație paranormală, dar nu că își vor întinde aparatura pe toate obiectele de patrimoniu. Din fericire, nu a fost nimic deteriorat, însă vă pot spune că niciodată așa ceva nu se va mai întâmpla”, a spus domnul Dragoș Stanciu.

Păi cum facem domnule Stanciu, că ați fost acolo și chiar ați încercat să îi speriați. S-a văzut totul pe live. Ați văzut și aparatele, ați văzut tot ce aceștia făceau. Ba mai mult pe unul din aceștia i-ați dus și în camera unde a murit tatăl Iuliei Hașdeu.

„A existat o solicitare, un document sosit la mapa de semnături pe care am repartizat-o către reprezentanții muzeului pentru rezolvare, nu era aprobare. E inadmisibil să se întâmple așa ceva oriunde la astfel de instituții care ține de administrația publică locală”, a spus LIVIA RODICA LUPU, viceprimar Câmpina.

Primăria s-a spălat pe mâini printr-un comunicat de presă și dă toată vina pe directorul Muzeului. Foarte frumos. Cât timp ați trimis documentele către muzeu, asumați-vă acest lucru, faptul că ați lăsat la latitudinea domnului director această aprobare.

Cei doi TikTok-eri acuzați că și-au bătut joc de acest loc sunt: David Andrei și Paranormal Activity Irl, care nu au făcut altceva decât să încerce să surprindă ceva paranormal.

David Andrei face acest lucru de peste trei ani și dacă nu exista aprobare, nu ar fi făcut acest lucru. Totul a fost discutat pe live-uri, și aceste lucruri se pot verifica.

Paronarmal Muzeul Iulia Hasdeu – YouTube – Dovada ca domnul director era acolo!

„ Am cea mai mare comunitate de pasionați de paranormal din România și Castelul Hașdeu este recunoscut pentru faptul ca este unul dintre cele mai „bântuite” locuri de la noi din țară. Vizita mea acolo nu poate sa deranjeze decât în mințile crețe ale celor care sunt deranjați de orice doar pentru că scandalul prinde. Am ales sa fac totul live pentru transparentă, puteam filma un clip pentru YouTube. Dar în cazul în care reușeam sa surprind ceva și să postez ulterior mulți oameni ar fi fost sceptici. Interacțiunea cu publicul în timp real este bună pentru transparență. Iar faptul ca eu am vizitat Castelul nu poate decât sa îi facă pe cei care mă urmăresc curioși să îl viziteze și ei. În loc sa aruncați cu pietre în mine și în oamenii care încearcă să îl promoveze doar pentru că mi-au acordat accesul acolo, poate ar fi fost mai bine să îl promovați și voi”, a spus David Andrei

„Prin prezenta, dorim să clarificăm situația activităților de filmare desfășurate recent în incinta Castelului Iulia Hasdeu, având în vedere comentariile apărute în spațiul public.

Ținem să precizăm că proiectul nostru s-a derulat în deplină legalitate. Autorizații oficiale: Deținem aprobări scrise și avizate atât din partea Muzeului Memorial „B.P. Hasdeu”, cât și din partea Primăriei Municipiului Câmpina.

Supraveghere strictă: Filmările pe timp de noapte au fost realizate sub supravegherea permanentă și directă a muzeografului de serviciu, care a asistat pe parcursul întregii nopți pentru a asigura integritatea obiectivului de patrimoniu.

Respectarea normelor: Nicio regulă de conduită sau de conservare a muzeului nu a fost încălcată, iar prezența noastră în locație a fost una reglementată.

Considerăm că orice acuzație de „intrare neautorizată” sau „lipsă de drepturi” este nefondată și poate fi încadrată la defăimare. Încurajăm spiritul civic, însă acesta trebuie să se bazeze pe informații reale, nu pe supoziții.

Documentația care atestă dreptul de filmare este depusă la sediul instituțiilor menționate și poate fi verificată de autoritățile competente, în cazul în care acest lucru se impune de către organele abilitate!”, a spus Paranormal Activity Irl.

La fața locului au venit mai multe echipaje de pompieri, polițiști și un echipaj SMURD, dar Intervenția a fost una dificilă din cauza temperaturilor scăzute și a prezenței gheții pe suprafața râului, care au îngreunat  operațiunile de căutare.

După trei săptămâni de disperare, familia a cerut ajutorul voluntarilor pe o rețea de socializare. Au fost acuzați că au intrat pe net să facă bani, dar această familie era diperată. Ei acuză autoritățile că nu își dau interesul pentru găsirea copilului. După multe insistări au găsit un voluntar din Galați, pe nume Ștefan, care a venit cu un sonar și au mers pe cursul râului, împreună cu unchiul copilului, pentru căutări. La barajul de la Mănăstirea au depistat un corp pe sonar, după spusele acestora și încercând să îl agațe s-a rupt o bugațică de material, iar părinții au confirmat că ar fi din hainele copilului. Au sunat imediat la 112, dar aceștia au spus că nu are cine să ajungă la ora aceea și că vor veni a doua zi să caute. A doua zi dimineață au venit doi scafandri, au intrat în apă și când au ieșit au anunțat voluntarul că este gasit copilul și că o să îl scoată. Căutau o sfoară și o pătură. După câteva minute, au ieșit din nou scafandri la suprafați și s-a auzit pe un live de la fața locului când au spus că l-au scăpat. Când și-au dat seama ca s-a auzit acest lucru, au comunicat oficial că în acel loc nu este nimic și vor continua căutările a doua zi.

Din acel moment, nici familia, nici voluntari nu au mai avut acces pe baraj, spunând că este zonă privată.

Unchiul băiatului și cu voluntarul venit de la Galați susțin că au depistat un corp în apă și că autoritățile nu vor să îi ajute.

După acest eveniment, familia a sunat în continu la 112 pentru a se continua căutările, dar nu îi băga nimeni în seamă.

După încă o săptămână de suferință, cazul a ajuns la Shoky, băiatul care a ajutat și la cazul Mario. Acesta a venit din Timișoara special pentru aceștia, a luat legătura cu Dna Șoșoacă, aceasta a dat un telefon, iar a doua zi era plin de pompieri, poliție, scafandri, dar nu au găsit nimic. Părinții acuză că după o săptămâna de la gasirea acelui corp, care ei susțin că este copilul lor, e clar că nu mai poate fi acolo. Că s-ar fi dat drumul la baraj si se poate să fi trecut pe Someșul mare, unde nu s-a căutat până acum.

Concluzie, după aproape o lună nu s-a găsit acel copil. Să întelegem că nu avem echipe dotate pentru căutări pe râuri? Că nu este interes, doar pentru că sunt rromi?

Pentru că acest caz a fost foarte mediatizat pe rețelele de socializare, multe persoane au făcu live-uri pentru a cere donații în numele familiei. Au fost acuzați voluntarii că au venit pentru bani. Familia copilului este una nevoiașă și cu foarte mult bun simț, de care profită toată lumea.

Oameni buni, nu mai avem omenie, compasiune, nimic? Vrem numai faimă, să profităm de orice? Oamenii care au venit special să ajute, au venit pe banii lor, pe timpul lor și nu au cerut nimic nimănui. Haideți să avem puțină compasiune pentru semenii noștri. Să nu mai fim așa răi și învidioși! Un copil este în apă de aproape o lună și nimeni face nimic!

Acest articol trage un semnal de alarma! Tot ce s-a relatat aici s-a văzut de toată lumea pe live-uri. Dar în 2026 este incredibil să se întâmple așa ceva! Concluziile le trageți dumneavoastră!

Potrivit Patriarhiei Române, în perioada 6-14 noiembrie, inclusiv, Catedrala Naţională este deschisă zilnic spre vizitare, între orele 11.00-19.00.

În perioada 15-29 noiembrie, Catedrala Națională va fi închisă pentru continuarea lucrărilor interioare (pictură în mozaic și instalații).

În ziua de 30 noiembrie 2025, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României și al Catedralei Naționale, Catedrala va fi deschisă pentru Sfânta Liturghie (orele 9.00-12.00), iar în data de 1 Decembrie, de Ziua Națională a României, Catedrala va fi deschisă pentru slujba de Tedeum (mulțumire).

Apoi, în 2 decembrie, va fi deschisă pentru vizitare. Însă, în perioada 3-23 decembrie, Catedrala va fi închisă pentru continuarea lucrărilor interioare.

În perioada 24 decembrie 2025 – 8 ianuarie 2026, Catedrala va fi deschisă zilnic spre vizitare, între orele 9.00-17.00.

În zilele în care Catedrala Națională este închisă, pelerinii se pot ruga la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, din apropierea Catedralei Naționale.

Citește și  Muncitor român, mort în Italia. Roma declară zi de doliu

„ANAT luptă de 10 ani pentru modificarea vacanțelor. Am reușit ca, în urma discuțiilor cu Ministerul Învățământului, să îi convingem că nu trebuie să se “înghesuie” toți românii în aceeași perioadă. Și acum, practic, toată luna februarie, elevii pot lua vacanță.
Am propus ca vacanța de vară să fie luată pe cicluri școlare: clasele I-IV de la 1 iunie, clasele V-VIII din 15 iunie și liceele de la 1 iulie. Se mai poate face eșalonarea și pe regiuni – Moldova, Ardeal, Dobrogea, Banat.
În orice formulă, să fie vorba de eșalonare. Deci, da, ideea este bună, dar trebuie să convingem Ministerul Învățământului să facă acest lucru”, declară președintele ANAT,  Alin Burcea.

Adrian Voican, vicepreședinte al Asociației Naționale a Agențiilor de Turism (ANAT) și președinte BIBI Group4Travel, susține inițiativa și aduce în discuție modelul german al vacanțelor decalate pe regiuni: „Este o idee bună să avem vacanțe decalate în România cu una sau două săptămâni, de exemplu pe zone diferite, astfel încât să profităm de vremea bună din septembrie și pentru vacanța elevilor care n-au reușit să profite în lunile de vară din diferite motive. Merită să luăm în considerare experiența Germaniei care face vacanțele elevilor pe landuri. În același timp, trebuie să ținem cont și de nevoile profesorilor, pentru că a ține școala deschisă mai mult înseamnă costuri în fiecare perioadă a anului. În orice caz trebuie să stea toți factorii de decizie la masă ca să găsească o soluție optimă”, a declarat Adrian Voican.

Declarația vine în completarea demersului inițiat de Asociația Travel Pro, care solicită oficial autorităților să analizeze posibilitatea extinderii vacanței de vară ca măsură strategică pentru turism, educație și economie. În lipsa voucherelor de vacanță și în fața unui sezon estival dificil, operatorii din turism consideră că prelungirea vacanței ar permite o distribuție mai echilibrată a cererii și ar contribui la sustenabilitatea comunităților care depind de sezonul estiva

R: Într-o ședință foto, cât de importantă este relația dintre client și fotograf?
A: Imi place sa cred ca oamenii din fata mea nu sunt doar niste clienti, ci prieteni. Doar atunci poti surprinde cu adevarat acel gest, acea miscare, acea lumina buna si acel cadru care face o fotografie reusita.
R: Care sunt lucrurile pe care le surprinde fotografia, dar nu și ochiul liber?
A: Acel “moment” pe care ochiul liber il poate rata de foarte multe ori.

R: Care sunt criteriile prin care îți alegi o fotografie reușită?
A: Emotia pe care o transmite fotografia, sentimentele pe care le transmit oamenii din imagine, claritatea.
R: Cum îți definești stilul de fotografie?
A: Fotografia de eveniment: botez, nunta, cununie etc.
R: Cărui tip de fotografie îi dedici cel mai mult timp?
A: Cel mai mult timp il dedic fotografiei de familie. Ador sa fotografiez copiii si cuplurile indragostite.

R: Ce proiecte fotografice ai în plan?
A: Proiecte am foarte multe in plan, momentan incerc sa ma pregatesc mai mult in acest domeniu, pentru a putea ajunge la un nivel mai inalt.
R: Unde te pot gasi cei ce doresc poze pentru evenimente special?
A: Pe pagina mea de Facebook: https://www.facebook.com/AnamariaMihalachephoto/?pnref=story si pe site: www.anamariamihalache.com.
R: Un gand pentru cititorii nostri?
A: Iubiti-va mult! Doar asa puteti transmite emotiile de care fotografii au nevoie!

R: Multumim mult Anamaria Mihalache si mult succes in continuare.

Ți se spune ”Regina petrecerilor din Dubai”. De ce?

Da!:). Acest nume mi-a fost dat de tabloidele din România pentru că au văzut mereu poze sau filmulețe de la petrecerile exclusiviste, la care merg în fiecare week-end:).

Cum privești această titulatură?

Nu mă deranjează numele acesta pentru că, oarecum, e adevărat:). Nu am putere și rezistența să merg la câte petreceri sunt invitată. În fiecare zi e un party pe undeva sau o ocazie nouă de sărbătorit!

Stai mai mult în Timișoara sau în Dubai?

Stau mai mult în Dubai… mai exact 9 luni pe an. Vara, de obicei vin acasă trei luni, iulie, august și septembrie (din cauza Ramadanului și a câtorva petreceri private, pe care le am în familie.

Cânti mai mult în cluburile de peste hotare?

Da, cânt mai mult peste hotare! În România nu am semnat cu nicio casă de discuri, să particip la evenimentele, aici. Probabil, ar trebui să-mi fac foarte multă reclamă… și e destul de greu la noi, unde încă se intra cu bani, scandaluri sau pile.

Ce-ți lipsește acolo? Dar când ești aici, ce-ti lipsește din Dubai?

În Dubai îmi lipsește familia și animăluțele, pe care le am la Timisșara:) și, uneori, mă gândesc cu nostalgie, ce frumos sună „te iubesc” în limba romană. Uff! Când sunt în România îmi lipsește marea din Dubai, luxul, locațiile luxuoase, sushi, curățenia și mirosul frumos, ce îl simți peste tot pe unde mergi!

Ultima ta piesă a fost inclusă pe o compilație internațională. Ce așteptări ai de la această piesă?

Ultima mea pieă a fost inclusă pe 3 compilații internaționale:) și nu e singura! Am piese din trecut, care au fost pe copilații internaționale, ”VIP feat Paul Richard”, care a fost semnată cu Abercombie & Fitch, devenind worldwide. Am 6 CD-uri single în Europa și toate piesele mele sunt pe ITunes și Beatport. Așteptări..? În general nu prea am așteptări, pentru că știu că publicul e pretențios și uneori, chiar ciudat. Eu zic că mai depinde și de noroc și, desigur, de publicitate. Știu piese penibile și banale, care au avut success, așa că… soarta!

De unde îți achiziționezi hainele de scenă? Ai un stilist care te sfătuiește sau ți le alegi singură?

În privința hainelor de scenă, unele le fac la croitor, altele le cumpăr de gata. Nu am un magazin anume. Mă plimb prin magazine și cumpăr ce îmi place:) Și mi le aleg singură, altfel cum să mai apar și eu la rubrica bine/prost îmbrăcată?:))

Acum 3 ani ai înregistrat o piesă alături de Paul Richard în ţara de origine a dj-ului, Italia. Cum a fost primită melodia?

VIP a fost bine! A ajuns până în America la Miami Winter Conference, am cântat-o și în Dubai. Eu sunt deschisă oricărei colaborări.

Ce colaborari mai ai în plan? Ce ți-ai propus vara aceasta?

În prezent lucrez la două piese cu niște DJ din Suedia.Vara aceasta ar trebui să măa relaxez și să muncesc la piesele noi, dar sunt și în construcții pe plan privat, la propriu… îmi fac casă și… caut soț!

Îți place să gătești?

Iubesc fructele de mare, sushi și mâncarea franțuzească, dar o mai comit și cu o costiță la grătar made in România:). Gătesc doar când am musafiri, pentru mine singură, nu gătesc, doar semipreparate. Și sincer, nici nu prea am timp.

Ai vreun iubit?

Nu am iubit, sunt singură.

Cum trebuie să fie un bărbat, ca să te cucerească?

În primul rând trebuie să mă atragă fizic și apoi restul. Îmi plac bărbații care au spiritul umorului dezvoltat, cei care încearcă săa mă protejeze și să mă apere, cei care au grijă de corpul lor, care merg la sală, au biceps și piept, fundul bombat, pulpe, mâinile și dantura îngrijite. Îmi plac bărbatii înalți, de la 1.80 în sus, îmi place să mă simt mică la pieptul unui bărbat! Să spun că ar trebui să fie onest, fidel și să aibă un caracter frumos e deja SF:).

Îți dorești copii?

Da, îmi doresc copii! Iubesc copiii, dar, înaintând în vârstă îmi dau seama, că e tot mai greu să găsești un tată responsabil pentru copilul tău! Bărbații din ziua de azi nu-și prea doresc familie. Nu doresc responsabilități! E foarte greu să găsești pe cineva dispus să stea doar cu o singurăa femeie pentru todeauna.

Ai cântat pentru personalități? Pentru cine?

Am cântat la multe campanii electorale, fiind alături de oamenii politici, am cântat pentru AC Milan, când a câștigat Champions League, am cântat pentru fotbaliști și antrenori români, am cântat pentru crema Dubaiului în 2013, când acesta a intrat iar în Cartea Recordurilor, cu cel mai mare foc de artificii din lume, show-ul meu fiind transmis de 124 de posture tv private din Golf.

Pleci în vreo vacanță? Unde și cu cine?

Vacanța mea e România în mare parte, dar la sfârșitul lunii iulie plec pentru 4 zile la Manchester, apoi în august în Italia și pe Coasta de Azur o săptămână și apoi, în septembrie alte 4 zile la Amstredam. Îmi doresc să plec în Bali, Hawaii sau Maldive cu cineva drag mie. Drag însemnând iubit… Chiar am 2-3 persoane în minte, alături de care mi-ar plăcea să colind lumea, dar ei chiar nu sunt din filmul meu, așa că…mai așteptam.

Intr-un interviu acordat revistei „Etiquette Magazine“, care i-a dedicat si coperta celui mai recent număr, Adela Diaconu spune ca prima dragoste, nu se uita niciodata si spera, ca in viitor, sa poata deschide o Academie de tenis.

Formarea ta profesionala, dar si a personalitatii tale a fost intr-un fel influentata de oamenii cu care ai interactionat pe parcurs?

Adela Diaconu: Tenisul, sportul in general m-a disciplinat, ordonat, ambitionat ca in tot ce ma implic sa fac perfect. As spune ca dorinta aceasta de perfectiune este uneori un defect, pentru ca mereu vreau sa realizez cat mai bine proiectele, in care ma angrenez. Am avut norocul sa cunosc, de-a lungul evolutiei mele profesionale si personale, oameni minunati, profesionisti in domeniile lor de activitate si de la fiecare am invatat ce este mai bun, m-au inspirat si mi-au dat incredere sa merg mai departe. Familia mea, antrenorii de tenis, profesorii care mi-au cladit educatia de-a lungul timpului, personalitatile romanesti din sport, arte, teatru, campanii sociale si umanitare, design vestimentar, beauty, media pe care i-am avut invitati de-a lungul anilor in emisiune, m-au inspirat si mi-au dat incredere ca in curand, in Romania, valorile reale vor fi din nou, apreciate, in societatea noastra. Avem niste oameni capabili si exceptionali in toate domeniile, cu care putine tari se pot mandri ca ii iau. Acestia sunt exemplele si valorile care trebuie promovate, pentru ca tinerii sa aiba de la cine invata.

”O copilarie petrecuta doar in fata calculatorului, nu are cum sa te formeze pentru viata de adult, sa iti dezvolte calitatile si sa te faca sa traiesti”

Care sunt amintirile cele mai frumoase ale copilariei tale?

Adela Diaconu: Amintirile copilariei mele sunt deosebit de frumoase si speciale. In primul rand, am avut norocul sa ma nasc si sa copilaresc, intr-unul dintre cele mai frumoase orase ale Romaniei – Brasovul, mai precis in Centrul Vechi al orasului, unde totul este istorie, legenda si arhitectura medievala. Copilaria mea a fost de vis, pentru ca de mica parintii s-au preocupat sa imi indrepte pasii spre mai multe activitati din arta si sport, precum: pian, balet, inot, tenis, schi. M-au lasat sa imi aleg ce imi place mai mult, iar eu am ales tenisul de camp, inca de la varsta de 6 ani. Sportul de performanta trebuie sa il faci in primul rand din pasiune. Pentru ca altfe,l nu ai cum sa faci performanta, 4-5 ore zilnice de antrenamente si pregatire fizica, concursuri pentru care trebuie sa fii pregatit. Inca de pe vremea aceea observam copii care plangeau ca nu vor la tenis, dar parintii cu bani ii impingeau doar pentru ca este un sport de elita. Parintii mei au facut sacrificii mari pentru mine, ca sa nu imi lipseasca nimic, tenisul fiind un sport scump, dar vazand cat de mult imi place m-au sustinut neconditionat. I-as sfatui acum pe parinti, chiar daca copii lor nu vor face performanta in vreun sport, sa ii sustina in a practica pentru ca educa, disciplineaza si ordoneaza. Sportul cu scoala se impaca perfect si se poate face performanta pe ambele planuri. Vor avea negresit un plus in viata de mici, fata de cei care nu fac sport. O copilarie petrecuta doar in fata calculatorului, nu are cum sa te formeze pentru viata de adult, sa iti dezvolte calitatile si sa te faca sa traiesti, sa simti cu adevarat ce inseamna un succes, o infrangere, fericirea cand cladesti ceva cu multa munca si reusesti.

In 2004 a intrat in politica, fiind cel mai tanar candidat la Camera Deputatilor

Cum ai ajuns sa fii interesata de politica?

Adela Diaconu: La 18 ani am avut posibilitatea sa plec cu tenisul in America, cu o bursa. Asta pentru ca in anii 90′ Romania nu avea foarte multe turnee WTA din care sa iti poti face puncte , iar deplasarile in strainatate erau foarte costisitoare. Insa nu mi-am dorit sa plec in America, nici parintii nu m-au vrut departe si am ramas in Romania crezand ca voi reusi sa schimb ceva pentru ca tinerii talentati si valorosi sa nu mai fie nevoiti sa plece din tara lor. Astfel, am ales sa imi conturez destinul aici. Din dorinta de a schimba ceva in tara mi-am dorit sa urmez o cariera politica, pentru a lasa ceva in urma mea, o schimbare in bine a societatii romanesti. Inca de mica eram contrariata de politicienii romani, care se folosesc de functii doar pentru interesul personal, fara a avea ambitia de a construi ceva pentru cei care i-au ales. De aceea am ales sa urmez si Facultatea de Studii ale integrarii Economice Europene si sa-mi aprofundez educatia in Management Financiar Bancar si Integrare Economica Europeana. Cunostintele dobandite in toti acesti ani de studiu si viziunea moderna capatata despre cum ar trebui sa se dezvolte o tara democratica m-au determinat, in anul 2004, sa intru in politica, fiind cel mai tanar candidat la Camera Deputatilor. Insa cand nu ai sustinere din partea unui partid puternic, oricat de bine pregatit ai fi si capabil, sansele sunt mici sa reusesti in Romania. Sper insa ca pe viitor sa gasesc sprijinul politic necesar si sa realizez ceva cu adevarat constructiv. Tinerii valorosi nu trebuie sa fie nevoiti sa se desparta de familii pentru a se realiza profesional si financiar in alt colt de lume, copiii talentati sa aiba sanse sa se afirme in domeniul de interes ales, varstnicii sa nu mai traiasca in permanenta cu teama ca nu vor supravietui de la o zi la alta.

Din experienta traita de tine in sport, politica si acum in TV, se poate vorbi de „omul ideal”?

Adela Diaconu: Nimeni nu este perfect si mereu este loc de mai bine. Idealul este sa devii un profesionist desavarsit in domeniul tau de activitate. Lucrul acesta se poate intampla doar daca iubesti ceea ce faci, pui suflet, te dedici, renunti la multe pentru a evolua; poate cand prietenii sau colegii tai se plimba si se relaxeaza, tu trebuie sa te antrenezi, sa filmezi, sa scrii, dar cand faci din placere un lucru nu simti nici o greutate. Daca am lua de la fiecare calitatile definitorii, am putea crea pe calculator omul ideal cu urmatoarele atribute: de la sportiv – munca, perseverenta, ambitia, inteligenta, caracterul frumos, gloria adevarata; de la politician – arta negocierii si a discursului, puterea de a schimba destine si viata oamenilor in bine; iar de la omul de televiziune – obiectivitatea, prestanta, frumusetea naturala, spontaneitatea, umorul de calitate, stilul si clasa. Dar cum vorbim de ceva utopic, cel ma bine ar fi sa excelam fiecare in domeniul nostru de activitate.

Ai deja o cariera de mai bine de 8 ani in televiziune. Ce crezi ca te-a mentinut atatia ani in aceasta profesie?

Adela Diaconu: Deja au trecut 8 ani?! (zambeste –n.r.). Sunt mandra ca in acesti ani am reusit sa realizez in domeniul audiovizualului romanesc un proiect de televiziune care intre timp a devenit si un brand personal (BV 01 ADE), fara a face compromisuri in aceasta meserie, fara a vana celebritatea imediata sau alte beneficii. Am pus mereu in fiecare emisiune conceputa un strop de pasiune, am cautat mereu sa promovez oamenii valorosi din diverse sfere de activitate, sa descopar si sa aduc la lumina tineri talentati si olimpici si sa le ofer telespectatorilor o alternativa placuta la uratenia promovata prin stiri si emisiuni tip tabloid. Am reusit sa impun un produs media local pe piata media nationala de divertisment. Asta pentru ca, la nivel national, nu mi s-au dat sanse fara anumite compromisuri, pe care, daca ai caracter si educatie de acasa nu esti dispus sa le faci pentru celebritate sau alte beneficii. Le multumesc celor de la Nova Tv Brasov, care au avut incredere in mine si, impreuna am reusit sa facem o emisiune de calitate ce a fost premiata la mai multe Gale de televiziune din Romania pentru cea mai buna si longeviva emisiune TV de lifestyle din Romania, cea mai buna emisiune de fashion si lifestyle, premiul pentru eleganta si stil in televiziune.

Cu ce se deosebeste emisiunea ta de ceea ce este pe piata romaneasca TV?

Adela Diaconu: Emisiunea „BV01ADE” s-a remarcat prin interviurile conventionale sau mai putin conventionale cu nume mari din domenii ca moda si frumusete, muzica, teatru si cinematografie, arte plastice, sport; prin reportajele exclusiviste de la cele mai cunoscute evenimente de moda din Romania, dar si prin abordarea unei tematici diverse si de interes in cadrul emisiunii.

”Scoala pe vremea mea avea un rol bine definit, se facea educatie si carte cu adevarat”

Care este rolul definitoriu al societatii, familiei si scolii in modelarea ta ca femeie, om, profesionist?

Adela Diaconu: Familia este baza pentru inceput. Cei 7 ani de acasa, bunul simt si educatia nu se cumpara cu toti banii din lume. Fara o baza solida, fara implicarea parintilor care sa iti indrume pasii catre o activitate, sa iti dea incredere si putere in sine este destul de greu apoi ca scoala si societatea sa te ”reabiliteze”, mai ales in prezent cand nu mai au aceeasi putere de educare in bine ca acum 20 de ani, de exemplu. Pentru mine familia este cea mai importanta, deoarece am cei mai minunati parinti care au au stiut sa ma formeze pentru a-mi urma drumul in viata cu tenisul, politica si in prezent cu televiziunea. Si scoala a jucat un rol important in formarea personalitatii mele si in evolutia mea ca om. Scoala pe vremea mea avea un rol bine definit, se facea educatie si carte cu adevarat, exista respect pentru dascalul din fata ta, el era si devenea un model pentru tine. Astazi, din pacate, de cele mai multe ori scoala a devenit o scena pentru parada modei printre adolescenti, respectul elev-dascal si pentru cunostintele transmise de acesta au disparut. Societatea romaneasca te poate ajuta sau te poate inghiti , cel mai bine e sa fii tu pregatit pentru ca te vei confrunta cu bariere in care dezamagirea e mare cand realizezi ca oricat de bine pregatit esti, valoros cu multe calitati peste altii, in Romania cei care sunt dispusi la compromisuri sau au bani, relatii si posibilitati iti vor lua locul. Cu timpul, eu spun ca lucrurile vor reintra in normal si vom avea o societate normala, in care scoala isi va castiga pozitia meritata, ca vom reinvata sa ne respectam intre noi oamenii.

Cum vezi tu ca femeie familia si cariera si cum poti jongla cu ele in acest secol?

Adela Diaconu: Familia este cea mai importanta, dar nici profesia nu trebuie neglijata, ca sa fii implinita pe deplin ca femeie. Pare greu, dar nu imposibil in secolul nostru. Amandoua te motiveaza, si iti dau puterea sa mergi mai departe, sa mai adaugi o piatra frumoasa si rezistenta la temelia devenirii tale ca OM. Doar alaturi de familie poti sa depasesti orice moment greu, sa te bucuri de lucrurile simple, sa construiesti momente unice, memorabile peste ani. Iar o profesie facuta si cu sufletul este cel mai minunat lucru atat pentru tine, cat si pentru cei care beneficiaza de munca ta, facuta din inima si cu placere.

”Trebuie sa te lupti cu adevarat daca crezi in ceva si esti bun, sa o iei de la capat cand ti se inchid usi, cand nu accepti compromisuri”

Cum te regasesti ca femeie in societatea romaneasca actuala?

Adela Diaconu: Mandra ca am reusit in aceasta societate, fara sa fac nici un compromis. Putini pot spune asta. Cu siguranta, daca eram dispusa la compromisuri eram mult mai sus, dar sunt impacata cu mine insami, pentru ca am muncit foarte mult de mica, iar educatia primita acasa m-au facut sa fiu un om demn si cinstit. Iar daca ai caracter si principii, nu te poti umili pentru nici o functie, bani sau glorie. Este frustrant uneori, cand vezi ca societatea noastra promoveaza non-valorile, oameniii fara coloana vertebrala, fara studii reale, ”vedetele” poleite cu nimic, iar oamenii valorosi nu au nici o sansa. Multa lume m-a intrebat ce caut in televiziune, unul dintre domeniile, care s-au deteriorat de la an la an. Am vrut sa arat si fata frumoasa a Romaniei prin personalitatile romanesti (ambasadorii Romaniei cum imi place mie sa-i numesc) din fiecare domeniu, vedetele adevarate, povesti de viata memorabile. Nu am avut nici o sansa la o televiziune nationala sa fac o emisiune de calitate, insa cei de la Nova Tv mi-au dat sansa sa construiesc in ani, un produs media despre care, acum, se vorbeste cu respect la nivel national si din care oamenii raman cu ceva. Ca femeie in societatea romaneasca trebuie sa te lupti cu adevarat daca crezi in ceva si esti bun, sa o iei de la capat cand ti se inchid usi, cand nu accepti compromisuri si pana la urma vei reusi.

Ce iti lipseste acum si cum te vezi peste cativa ani?

Adela Diaconu: Atata timp cat ai o familie frumoasa, esti sanatos si multumit de ceea ce faci profesional şi personal, este tot ceea ce conteaza. Nu stiu daca voi reusi prin propriile puteri mai mult de atat in politica si televiziune, insa indiferent ce se va intampla – prima dragoste nu se uita niciodata si tenisul va ramane dragostea mea. Sper ca in viitor sa imi pot deschide o Academie de tenis si sa le ofer posibilitatea copiilor talentati sa nu se mai piarda. Cu siguranta copilului meu ii voi indrepta pasii spre mai multe domenii de activitate, asa cum au facut si parintii mei cu mine, si sper sa aleaga tenisul si sa ajunga cat mai sus.

Părinte Patriarh, ce vă amintiţi de satul natal Tocileni din vremea copilăriei dumneavoastră?

Am asemuit satul acesta, Tocileni, cu un fel de instituţie bisericească şi cu înţelepţii lui, centrul fiindu-i biserica cu clopotul ei şi ţarinile noastre de jur împrejur, care constituiau nu numai puncte de proprietăţi ale diferiţilor locuitori, dar şi ca nume. Pentru mine personal, erau ca şi cum ai merge într-o ţară străină fiindcă, având avantajul de a fi mulţi în familie, trebuia ca fiecare să îndeplinească un rost în familie, iar eu mergeam adesea cu mioarele şi prin alte locuri. Puritatea şi frumuseţea negrăită a satului meu mi-au rămas model de lucrare creştină. La biserică se mergea în mod firesc, dintr-o nevoie care izvora în mod natural din sufletele noastre. Momentele cele mai vii ale copilăriei mele le păstrez în ambianţa satului meu de poveste, alături de tovarăşii de joacă, de vecini şi scumpa mea familie de care mă leagă şi astăzi fire nevăzute. Îmi amintesc că mergând la biserică, având doar doi ani şi jumătate, eram purtat în braţe de sora mea mai mare, Ileana. Şi era la noi un frumos obicei, o lege nescrisă a satului, de a cere celor mai mari iertare înainte de merge la biserică. Astfel, purtându-mă în braţele sale, Ileana s-a aplecat peste un gard de stuf pentru a cere iertare tatălui meu aflat dincolo, într-o grădiniţă. „Iartă-mă, tătuţă, căci mergem la biserică!“, şi s-a plecat împreună cu mine, făcând gestul de iertare înainte de a porni către biserică. Păstrez cu emoţie imaginea aceasta şi imaginea bisericii de atunci. Când peste ani am restaurat biserica de acolo şi am consolidat-o, sfinţind-o mai apoi în sobor, mi s-a părut dintr-odată mică. Atunci era un fel de catedrală unde stăteam noi, copiii. Aşadar, un sat aidoma unei mănăstiri, unde, deşi existau familii, era o adevărată mănăstire unde se păstrau legile morale foarte frumos: plângeau împreună, se îndurerau împreună când murea cineva, dar se şi bucurau împreună. Deci, satul era ca o adevărată familie în care se păstrau puritatea şi valorile morale, astfel încât pentru mine nu a fost o deosebire atât de mare între sat şi mănăstire. În schitul în care am intrat eu era aceeaşi muncă, acelaşi ritm de viaţă, însă mult mai organizat la schit. Satul constituia un stup de virtuţi, de frumuseţi morale şi de datini foarte frumoase. L-am preţuit şi îl voi preţui întotdeauna. M-au impresionat aceşti oameni care au fost la mine şi cu care am stat de vorbă. La rândul lor, aceşti oameni au fost foarte mişcaţi şi mi-au transmis dorinţa lor de a face aici o şcoală model, şi la Tocileni, şi la Filipeşti, Victoria. Cum am spus, satul acesta rămâne pentru mine imaginea ideală a unei comunităţi creştine, trăind frumos valorile căsătoriei, ale familiei.

Când şi unde aţi intrat în monahism?

E cu neputinţă de exprimat însemnătatea acelui moment din 1928, din Duminica Tomei, când am ajuns, după un drum destul de anevoios şi necunoscut geografic, direct până la această mănăstire, unde însă nu se primeau minori. Din acest motiv, deşi era la apusul soarelui, a trebuit să continuăm drumul repede, încă patru kilometri, până la schit, unde ne-a primit sfântul părinte Ghedeon Verenciuc şi unde am rămas apoi până când am fost repartizat la ascultare aici, la mănăstirea mare. Însemnătatea acestui fapt a fost covârşitoare pentru un adolescent la 14 ani neîmpliniţi, care s-a avântat la un astfel de drum. De aceea este şi greu de exprimat preţuirea momentului, pentru că, iată, drumul acela de atunci ne conduce acum, aici, după atâtea decenii. Când am sfinţit biserica de la Victoria am avut un moment de revelaţie. În timpul slujbei, priveam în zare, cum se vede de acolo această pădure a Voronei: se vede un albastru care se uneşte cu cerul; aşa era şi atunci când am plecat eu. Acum priveam din nou: cum de-am avut curajul să plecăm? Am venit de-a dreptul prin pădure, prin locul de aici, din faţa mănăstirii. Ştiind imaginea din Apocalipsă şi fiind cuprins de întunecimea codrului secular, apoi ieşind la lumină în poiana aceasta şi văzând turlele bisericilor strălucind în soare, mi-am zis: aici este Ierusalimul cel ceresc! Apoi, venind încoace, din marginea pădurii, am auzit toaca de terminare a Vecerniei. Atunci a sosit acel părinte care ne-a spus că degeaba am venit aici, căci şcoala călugăriei este la schit, acolo, sus. La sfinţirea bisericii noi de la Victoria mi-am dat seama că din locul acela am plecat în dimineaţa zilei de Duminica Tomei a anului 1928, la schit.

Care era atmosfera duhovnicească de atunci la Mănăstirea Vorona?

Însuşi faptul că m-am îndreptat încoace arată că faima mănăstirii era destul de favorabilă gândului unui adolescent care nutrea convingerea că astfel aici va fi mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de bucuria unei vieţi dedicate lui Dumnezeu. Aici erau călugări în majoritate tineri. Când am ieşit din pădure şi am intrat în această incintă, m-am aşezat pe o bancă din faţa unei chilii, plin de oboseala drumului şi de înspăimântătoarea străbatere a acestei seculare păduri, urcând şi coborând coline, trecând pe marginea satelor, intrând în pădurea tânără şi apoi în cea seculară, însoţit permanent de o spaimă necunoscută şi apăsătoare. Nu mai văzusem până atunci pădure seculară. Plecasem din ţarina noastră dimineaţa, în Duminica Tomei, iar la vremea Vecerniei am sosit aici, deci pe la ora 4 după-amiaza. Şi atunci, cu multă bunăvoinţă, unul dintre părinţii care ieşeau de la biserică, văzându-mă, m-a întrebat: „Ce vrei, măi băiete, de ce-ai venit aici?“ I-am răspuns, aşa cum mi-a amintit el după ani, după decenii chiar, că am venit să învăţ şcoala călugăriei. Ce însemnătate avea acel cuvânt nici acum nu pot tâlcui, după ce am împlinit 90 de ani de viaţă şi de slujire a Bisericii, cea care m-a chemat de la o stare la alta, chemare căreia i-am răspuns cu iubire şi statornicie.

În momentul deciziei de atunci, de a face încă patru kilometri până la Schitul Sihăstria de sus, unde am fost primit de sfântul părinte Ghedeon Verenciuc, văd voia lui Dumnezeu. În acest chip minunat şi neînţeles atunci, şi poate şi acum, s-a întrezărit cu adevărat voia lui Dumnezeu, Care prin purtarea Sa de grijă m-a călăuzit statornic în ascultările bisericeşti în toată viaţa mea.

Poate pentru un tânăr de astăzi e greu să înţeleagă cum un adolescent ar îmbrăţişa drumul monahismului. Cum aţi făcut această alegere la o vârstă atât de fragedă, mai ales că pentru un adolescent din zilele noastre gândul acesta este greu de înţeles?

Gândul călugăriei a încolţit în mintea mea încă de când am intrat pe băncile şcolii din sat. Dar n-am nutrit niciodată gândul de a îndemna pe cineva să repete drumul acesta, sau de a-i prezenta viaţa monahală ca pe ceva atrăgător pentru dobândirea mântuirii. Este o viaţă – ca şi viaţa preoţească, de altfel – plină de încercări, plină de cerinţe, pe care nu orice fire omenească poate să le învingă pentru a rămâne statornic în calea slujirii lui Dumnezeu. De aceea nu m-am grăbit să-i îndrum pe tineri, atunci când aceştia îmi mărturiseau că doresc să urmeze drumul acesta. Dimpotrivă, îi sfătuiesc să se gândească mult şi cu prudenţă la intrarea în seminar şi la intrarea în ascultarea şi slujirea Bisericii.

La Schitul Sihăstria Voronei şi la Mănăstirea Voronei exista o veritabilă şcoală monahală. Acolo v-aţi însuşit primele cunoştinţe teologice.

E adevărat! În această mică şcoală a părintelui Ghedeon se lucra tot timpul ceva, tâmplărie, sculptură în lemn şi în primul rând pravila de biserică. Deci era o şcoală practică, cu rugăciune, noi fiind în jur de 5-6. Cu timpul am deprins să citesc în slavonă, limba vechilor cărţi, a proloagelor, pe care noi le citeam cu rândul, în timp ce ceilalţi lucrau, iar părintele ţinea să-l oprească pe cel ce citea şi să-l întrebe înţelesul cuvintelor – spre exemplu, cuvântul „ighemon“ – şi sigur că nimeni nu putea răspunde. Mai târziu, în 1930, când am intrat la Seminarul Mănăstirii Neamţ, mă găseam oarecum într-o poziţie mai avansată faţă de ceilalţi colegi prin cântări şi tipic şi prin alte cunoştinţe pe care le învăţasem de la schit. Părintele Ghedeon ştia „psaltichia“, cântarea psaltică bisericească, având şi voce frumoasă, psaltichie pe care nu-i uşor s-o deprinzi şi să o predai. El însă preda şi tactul respectiv şi explicaţiile lui erau de adevărat profesor, iar dintre aceşti tineri practicanţi, unii, mai apoi, se înscriau la şcoala de cântăreţi.

În 1977 aţi ajuns pe scaunul de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, cum era denumirea Mitropoliei din epoca respectivă. Veneaţi la Iaşi, acasă, în Moldova. Ce a însemnat pentru Preafericirea Voastră faptul că aţi avut şansa de a vă ocupa de înfrumuseţarea Mănăstirii Vorona, făcând-o mai frumoasă decât era înainte?

A însemnat o mare bucurie pentru mine, căci părinţii pe care i-am cunoscut atunci şi pe care şi acum îi văd cu ochii minţii m-au impresionat de atunci prin viaţa lor curată, plină de virtuţi. Nu erau nişte oameni izolaţi, care să fugă de lume, de credincioşi, ci dimpotrivă, comunicau cu credincioşii ca şi acum şi vorbeau pe limba credincioşilor şi pe puterea lor de cuprindere a adevărurilor dumnezeieşti. Am simţit bucurie mare că Dumnezeu m-a rânduit să am posibilitatea de atunci şi din prima revedere a mănăstirii m-am gândit la această îndatorire şi m-am rugat lui Dumnezeu să m-ajute să o văd aşa cum este acum. Dar nu numai eu am lucrat aici. Sigur că s-a adăugat şi osteneala şi grija IPS Mitropolit Daniel, şi mai ales a acestui mănunchi de maici harnice şi devotate pentru munca de toate zilele. O bucurie nespusă am simţit când am început lucrările, după multe eforturi şi intervenţii pe la autorităţi, căci era un timp când statul interzicea lucrările de acest fel. Până atunci statul acordase sume pentru bisericile mănăstirilor istorice. Dar la cutremurul din 1977 s-a dat un decret prezidenţial interzicând toate acestea. Şi aici, şi la mănăstirile Putna, la Dragomirna, la Neamţ, Secu, numai fondurile credincioşilor mai ajutau. Pe urmă sfânta Mitropolie a făcut posibilă continuarea lucrărilor deja începute, iar aici să reînceapă construcţia clădirilor pe care le vedem astăzi.

Cum aţi depăşit greutăţile?

În primul rând prin răbdarea pe care ne-o recomandă Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, prin înţelegere deosebită şi prin reuşita celor pe care le începeam, reuşită ce pentru mine însemna un îndemn de a nu mă lăsa biruit. Aşa a fost cazul cu biserica nouă din satul meu natal şi cu biserica cea veche care a fost restaurată, consolidată şi pictată apoi. Dar, pentru că am ajuns aici, trebuie să vă destăinui ceva ce dumneavoastră, generaţia tânără, nu ştiţi. Când am fost hirotonit în 1950 Episcop-vicar al Patriarhiei, Preafericitul Justinian, în cuvântul său, dacă veţi citi acel cuvânt foarte scurt de la hirotonia mea, pe care l-a rostit improvizat, mi-a atras atenţia: „Eşti moldovean!“ şi mi-a dat titlul de „Botoşăneanul“, zicând: „Să ţii la biserici, să slujeşti bisericile nu numai cu cuvântul, ci şi cu îndrumarea şi mai ales cu întreţinerea lor!“ Preafericitul prevedea o situaţie grea care avea să vină. Acest cuvânt, eu l-am păstrat în taina sufletului meu. Acum, cu prilejul păşirii pe cel de-al zecelea deceniu din viaţă, mi-am adus aminte de acest cuvânt al Preafericitului Justinian, care spunea că atunci când ajungi intr-un loc, trebuie să îţi faci slujba ta deplină, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel.

Vorbiţi despre slujirea ca Mitropolit al Moldovei.

La Iaşi, avându-l ca vicar pe Înaltpreasfinţitul Pimen, pentru a nu fi pus în discuţia celor care urmăreau cu ochi răi toate lucrările noastre, discutam personal cu arhitecţii şi specialiştii, iar lui îi dădeam conferinţele preoţeşti, deschideri de biserici şi altele, încât a fost o perioadă pe care am trăit-o intens, însă cu multă nădejde, cu multă bucurie. Cine citeşte volumele scrise şi tipărite de mine poate găsi crâmpeie din aceste fapte; toate slujbele de atunci, de la Putna, sunt crâmpeie despre faza în care ne aflam în momentul respectiv, căci mergeam deseori acolo. A fost una din cele mai frumoase pagini pe care le-am văzut şi pe care le-am trăit în viaţa mea, pentru care mulţumesc lui Dumnezeu, mai ales pentru faptul că am participat la canonizarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Vreau să vă spun cu ocazia aceasta, fără să flatez pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Daniel, că mi-a fost de mult sprijin în Sfântul Sinod în perioada aceea, pentru canonizarea de sfinţi, întrucât erau diferite păreri: să nu trezim prea multe curiozităţi prin canonizările de sfinţi. Dar am reuşit. Dânsul este şi autorul Troparului Sfântului Ştefan cel Mare, glasul I. Atunci s-a dat şi un Act Patriarhal în vederea instituirii zilei de pomenire a lui Ştefan cel Mare, o recunoaştere a faptului că Ştefan cel Mare este serbat şi de Biserică.

Aveţi câteva decenii foarte importante de preoţie şi o experienţă pastorală deosebită. De unde aceste daruri?

A fost datorită, cred eu, educaţiei de acasă, din familie. Eu n-am zis „NU“ tatălui meu sau fraţilor mai mari. Eram o familie săracă, însă bogată în copii. Eu nu am cunoscut distracţiile aşa cum sunt înţelese astăzi. Îmi cunoşteam responsabilităţile şi nu mă dădeam în lături de la lucru. Şi atunci, datorită acestui fapt, viaţa nu mi-a fost niciodată grea la mănăstire, pe unde am fost, de la schit începând – căci acolo eram cu alţii mai mari decât mine, cum v-am spus mai înainte, dar pe care, dacă îmi spuneau ceva, eu îi ascultam, grăiam şi mă purtam aşa cum mi se spunea, tuturor transmiţându-se această ierarhie de valori. Acest lucru a însemnat pentru mine un lucru extraordinar, cunoaşterea şi respectarea valorilor. (Fragmente din interviul realizat de pr. dr. Ciprian Florin Apetrei în 7 septembrie 2005 la hramul Mănăstirii Vorona, jud. Botoşani. Transcriere de pr. Bogdan-Aurel Teleanu. Publicat în Ziarul Lumina din 27 iulie 2014)

In Exclusivitate pentru Prokid, Gianina Corondan povesteste despre rolul sau de matusa. Are un nepotel in varsta de 4 luni, copilul fratelui sau mai mic. Vedeta spune ce cadouri le cumpara de 1 Iunie copiilor din viata sa. Gianina dezvaluie cum ii place ei sa aleaga numele copiilor, spune cati copii isi doreste si ce planuri are pentru urmatorii cinci ani.

Reporter: Daca ar fi ziua ta de 1 iunie ce ai face? Geanina Corondan: Nu mi-ar placea sa fie ziua mea de 1 iunie pentru ca vreau sa am doua zile: una numai a mea si una a tuturor. Adica sa ma serbez o singura data cu toata lumea?!

Rep.: Daca acum ai avea 5 ani ce ai face de 1 iunie? GC: Nu stiu, cred ca as vrea sa schiez in primavara sau sa vad un spectacol in alta tara, adica ceva la care nu as ajunge atat de usor, saptamana de saptamana. Asa pot sa vad un spectacol la Tandarica. Dar mi-ar placea sa vad cum se distreaza copiii din alte tari.

Rep.: Ce faci de Ziua Copilului? GC: De 1 iunie am sa vizitez toti copii prietenelor, rudelor si cunostintele mele. Bineinteles ca o sa-i vizitez pe cei mai apropiati de mine pentru ca unii pot fi plecati cu parintii. Prietenele mele care au copii stau in afara tarii si e mai greu sa-i intalnesc, dar o sa-i sun. E si ziua lor acuma, in zodia Gemenilor. Ii stiu pe toti. Ii am in suflet si in minte.

Rep.: Si ce le duci cadou ? GC: Nu m-am gandit, merg si pe ideile spontane. De obicei le duc ce le trebuie. Ii intreb pe parintii ce le trebuie copiilor.

Rep.: Iti place sa le iei hainute sau jucarii? GC: Imi place sa le iau muzica, sa le daruiesc CD-uri cu muzica clasica, eventual. De exemplu, nepotul meu se linisteste ascultand ABBA. Intotdeauna cand i se pune ABBA sau muzica anilor 80 nu ai treaba cu el, chiar si adoarme. Le daruiesc copiilor lucruri mai putin vehiculate, adica jucari si jocuri poti sa-i iei oricand si par deja formale. Toata lumea zice ľhai sa iau o jucariesi cu un mutunache din benzinarie s-a rezolvat problema. Mie imi place sa fie o investitie pe termen lung, sa patrunda cumva in viata copilului ceea ce ii cumpar.

Rep.: Tu ai nepoti? GC: Da, am un nepotel si un fin. Finul meu are 4 ani si se numeste Calin. Este fiul lui Alex Zeres si al Sabinei Zeres, fosti colegi din ProTv. Iar nepotelul se cheama Matei si are 4 luni. Este baiatul fratelui meu pe care il  supraveghem indeaproape sa vedem cum creste zi de zi. Stiu totul despre el zi de zi. E primul nepotel al nostru, de asta este centrul universului pentru noi.

Rep.: Cum a ales fratele tau numele copilului? Tu te-ai implicat? GC: Numai ei doi s-au sfatuit. In primul rand, au ales unb nume care sa fie simplu, usor de tradus in orice limba si sa fie nume de sfant: Matei neaos romanesc.

Rep.: Tu le-ai dat vreo sugestie? GC: Eu le-am zis sa fie un singur nume si sa fie scurt. Ca si daca stai sa scrii 7 nume cum am eu. Eu am doua: Geanina Gabriela. Si nu imi zice nimeni Gabriela, adica e o remorca in plus. Sugestia mea era sa fie un nume neaos frumos, de exemplu Iorgu. Un nume simplu, romanesc.

Rep.: Dar nu e dur pentru un copil sa-l strigi Iorgu?

GC: Nu, de ce sa fie dur? Daca toata lumea ar pune Iorgu si s-ar crea o moda. Cand strigi o data Andrei raspund sapte copii la locul de joaca. Nu mi se pare ok. Trebuie sa fie numele lui, cat se poate.

Rep.: Cum esti ca matusa? GC: Pai, deocamdata sunt destul de saltareata. Il iau in brate si topai cu el si se linisteste ca are destul de mult de galcevit, de facut scandal. Dar ma cert cu el parte in parte. La botez a urlat tot timpul. Cred ca o sa ajunga un mare cantaret.

Rep.: Si o sa semene cu matusa, nu? GC: Sper sa fie un cantaret mai mare decat mine, ca matusa nu e chiar asa de mare cantareata. Am fost foarte bucuroasa cand am auzit ca o sa am un nepot. Eu iubesc foarte mult copiii, imi plac, imi plac nespus si mai am si copiii unor prieteni.

Rep.: Dar nu copilul tau. GC: Da, pentru ca nu s-a intamplat sa fie, nu ca as fi interzis eu. Nu s-a intamplat, nu a venit momentul.

Rep.: Dar iti doresti un copil? GC: Da, of course.

Rep.: Nu, tu ti-ai dori sa ai o fetita sau un baiat? GC: Nu stiu, n-am nicio dorinta. Baiat, na.

Rep.: Si sa-l cheme Iorgu! GC: Nu. Am zis si eu la intamplare. Hai, mai, nu imi pune titluri d-astea, vorbe in gura. Nu stiu, asta e o chestie de gandit pentru ca ii pui stampila cumva pe viata. Nici sa fie sofisticat pana la maxim, nici rarisim cat sa nu poti sa-l traduci.

Rep.: Ai un plan? Vrei in urmatorii cinci ani sa devii mama? GC: Nu poti sa-ti faci planuri aiurea. Da, imi doresc. O sa fie. Imi doresc cinci copii.

Rep.: De ce? GC: Ca imi place sa fie, ca sa planga.

Rep.: Dar crezi ca o sa te descurci cu cinci copii? GC: E foarte greu, stiu ca e foarte greu, dar daca au si tata e mai usor. Mai sunt si bunicii, mai sunt si prietenii.

Rep.: Ce sa fie: doua fete si trei baieti? GC: Aoleo, nu vreau sa … Imi place sa fie surpriza. Orice combinatie.